Două săptămâni de când trăim în hotel. Ceea ce era de neimaginat, s-a transformat într-un trai firesc. Apartamentul depersonalizat şi rece în care am intrat la început acum arată ca „acasă”. Pereţii sunt împodobiţi cu desenele fetelor: Expoziţia: „Bucureştiul din inima mea” (titlul îi aparţine Voicăi). În bucătărie miroase a zeamă de legume cu verdeţuri. Jucării ne privesc de pe toate suprafeţele. Voica a meşterit la grădi o vază dintr-o sticlă de plastic. Acum iat-o, cu garofiţe roz-mirositoare pe masă. Pe cuverturile de pe paturi sunt urme de carioci. Incredibil cum toate acestea îmi dau sentimentul de „acasă”. Fetele se plimbă nestingherit cu trotinetele pe coridoare. Coboară în curtea hotelului, de parcă ar coborî în curtea blocului nostru de la Chişinău. Într-o veselie, într-o cursă de trotinete „cine e prima” printre mesele de la terasa Hemingway. Un hotel al cărui nume îmi amintește că noi, oamenii, suntem totuși, ființe rezistente. Hemingway a supraviețuit antraxului, malariei, pneumoniei, diabetului, hepatitei, cancerului de piele, accidentelor de avion, rupturii de splină, fracturii de craniu și de vertebre... Incredibil prin câte a trecut omul ăsta. Singurul lucru care l-a putut omorî a fost chiar el însuși. Cu arma preferată. Eu tot am... o armă. Păzește-mă, doamne, de ea.