Era sâmbătă. Tocmai venisem de la Ţăndărică. Erai flămândă şi te supărai din te miri ce. În timp ce puneam să se încălzească la microunde sosul mi-ai declarat că mă laşi singură şi am să văd eu cum am să plâng şi te-ai dus la baie. Am zâmbit în sinea mea. Eram surprinsă de ce poţi să replici la trei ani. Mă întrebam de unde ai mai luat-o şi pe asta. Nu-mi amintesc să te fi ameninţat/speriat vreodată că plec şi vei rămâne singură. În orice caz, am înţeles că pentru tine, a rămâne singură, e o situaţie tragică şi că tu înţelegi că astfel mă poţi taxa cel mai dur. Trecuseră vreo cinci minute, era linişte dinspre baie. Eram sigură că te-ai dus să te speli pe mâini. Am venit şi am văzut uşa închisă. Am tras. Era încuiată. M-am uitat prin gaura cheii şi te-am văzut umblând cu cheia prin ială. Am început să strig panicată, să plâng, să te rog din toţi dumnezeii să deschizi sau cel puţin să vorbeşti cu mine. Probabil arătam tare îngrozită şi mă comportam ca ieşită din minţi de Voica a dedus că nu te vom mai vedea niciodată şi a început să plângă cu mine. Iar tu erai liniştită, cel puţin aparent, şi probabil te delectai cu ţipetele şi rugăminţile noastre. Erai şi tu surprinsă de cât de mare îţi e puterea. Ca şi dragostea noastră. Când după o lungă tăcere te-am auzit „nu pot”, am respirat uşurată. Am alergat la doamna de la recepţie. Voica te ţinea de vorbă. Uşa balconului de la baie era deschisă. Deja îmi imaginam cum cazi în gol. Îţi şi vedeam trupul pe capota maşinii parcată sub balcon. Simţeam cum însuresc şi îmbătrânesc în câteva clipe. După zeci de minute, când în sfârşit am reuşit să deschidem uşa, ne-am îmbrăţişat ca şi cum te-aş fi salvat dintr-un naufragiu. Am scos toate cheile de prin uşi şi le-am făcut nevăzute în cel mai înalt dulap.