Universul meu este lipsit de Dumnezeu. În acest univers oamenii se creează reciproc. Văd dependenţa omului de un alt om, privesc omul într-o continuă relaţie creatoare cu ceilalţi, pătrunzând „în ceilalţi” şi dictându-le sentimentele „cele mai personale”.
Ca artist m-am străduit întotdeauna să scot în evidenţă „sfera interumanului”, care în Cununia, de pildă, creşte până la dimensiunile unei forţe creatoare superioară conştiinţei individuale – unica divinitate accesibilă nouă. Lucrurile se petrec astfel, pentru că între oameni ia naştere Forma, care determină pe fiecare om în parte. Sunt ca o voce în orchestră, nevoită să se armonizeze cu sonoritatea acesteia, să-şi afle locul propriu în cadrul melodiei; sau ca un dansator pentru care mai important decât ce dansează este să se unească integrându-se cu ceilalţi în dans. De aici decurge că nici gândul meu şi nici sentimentul meu nu sunt cu adevărat libere şi personale; gândesc şi simt „pentru” oameni, ca să mă potrivesc cu ei; şi mă deformez ca urmare a acestei supreme necesităţi: de a mă armoniza cu alţii în Formă. (...)
Nu pierdeţi un timp preţios luându-vă la întrecere cu Europa – niciodată n-o veţi ajunge din urmă, nu încercaţi să fiţi nişte Mattisse polonezi, din lipsurile voastre nu se va naşte un nou Braque. Mai degrabă loviţi în arta europeană, fiţi cei care o demască, în loc să vă căzniţi a urca spre o perfecţiune străină, încercaţi mai degrabă să dezvăluiţi imaturitatea Europei. Străduiţi-vă să vă organizaţi adevărata voastră sensibilitate, ca să dobândească o existenţă obiectivă în lume, găsiţi teoria conformă cu practica voastră, făuriţi o critică a artei pornind din punctul vostru de vedere, creaţi o imagine a lumii, a omului, a culturii care să vă fie proprie şi conformă cu voi – după ce veţi zugrăvi acest tablou nu vă va fi greu să pictaţi altele.
Witold Gombrowich, Jurnal
Ca artist m-am străduit întotdeauna să scot în evidenţă „sfera interumanului”, care în Cununia, de pildă, creşte până la dimensiunile unei forţe creatoare superioară conştiinţei individuale – unica divinitate accesibilă nouă. Lucrurile se petrec astfel, pentru că între oameni ia naştere Forma, care determină pe fiecare om în parte. Sunt ca o voce în orchestră, nevoită să se armonizeze cu sonoritatea acesteia, să-şi afle locul propriu în cadrul melodiei; sau ca un dansator pentru care mai important decât ce dansează este să se unească integrându-se cu ceilalţi în dans. De aici decurge că nici gândul meu şi nici sentimentul meu nu sunt cu adevărat libere şi personale; gândesc şi simt „pentru” oameni, ca să mă potrivesc cu ei; şi mă deformez ca urmare a acestei supreme necesităţi: de a mă armoniza cu alţii în Formă. (...)
Nu pierdeţi un timp preţios luându-vă la întrecere cu Europa – niciodată n-o veţi ajunge din urmă, nu încercaţi să fiţi nişte Mattisse polonezi, din lipsurile voastre nu se va naşte un nou Braque. Mai degrabă loviţi în arta europeană, fiţi cei care o demască, în loc să vă căzniţi a urca spre o perfecţiune străină, încercaţi mai degrabă să dezvăluiţi imaturitatea Europei. Străduiţi-vă să vă organizaţi adevărata voastră sensibilitate, ca să dobândească o existenţă obiectivă în lume, găsiţi teoria conformă cu practica voastră, făuriţi o critică a artei pornind din punctul vostru de vedere, creaţi o imagine a lumii, a omului, a culturii care să vă fie proprie şi conformă cu voi – după ce veţi zugrăvi acest tablou nu vă va fi greu să pictaţi altele.
Witold Gombrowich, Jurnal
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu