18 martie 2018


Deschid ochii. E 10. O pânză de ninsoare prin geam. Îmi amintesc cum am râs de P ieri, la 14 grade plus, cu faţa în soare, când nu vroia să ducă sania în debara că cică va ninge la noapte. Kira doarme lângă mine cu respiraţia uşoară. Mă doare capul. Toată noaptea am stat deasupra ei şi-am făcut cocoloaşe energetice să-i mai scot din inflamaţia glandelor supurate, să-i scad febra. Când medicamentele nu mai funcţionează încep să-mi amitesc practicile de la ДЭИР, să aprind lumânări şi să fac incantaţii. Pe la miezul nopţii, văzându-mă nălucă prin casă, P a acceptat să începem tratamentul cu antibiotice.
Mă bate brusc gândul să mergem la Licurici. Ştiu cât de tare îi plac spectacolele şi ieşirea asta ar putea face parte din tratament şi chiar să-i amelioreze starea. Ne îmbrăcăm toţi patru în grabă. P se lasă uşor convins că ar putea fi chiar aşa. Probabil se datorează sexului de aseară. Maşina e îngheţată bocnă şi nu putem deschide uşile. Chemăm un taxi. Ajungem chiar când începe spectacolul. Parcă în program era altul, trebuia să fie unul pe care fetele nu l-au văzut, dar e unul vechi... Oricum, V e absorbită de fiecare cuvânt şi e mulţumită. Mă bucur că nu e tare pretenţioasă. Deşi, la câte a văzut în puţinii ei ani, ar putea lejer strâmba din nas la spectacolele care se joacă la Licurici. După 10 minute K nu mai vrea să stea, îi este rău, vrea să ieşim, ieşim, apoi vrea să intrăm. În orice caz e slăbită şi nu îi este a teatru. Îmi dau seama cât sunt de stupidă să aduc un copil în starea asta la teatru şi că acasă, i-aş fi inventat la paravanul nostru de păpuşi un spectacol mult mai fain şi s-ar fi simţit mai bine şi cu efort mult mai puţin. 
V vrea şi ea să aibă angină şi o pupă intenţionat pe K pe buze. Ca să doarmă şi ea în patul nostru. Da, când sunt bolnavi copiii dorm cu mama şi tata în pat. Chiar dacă lui P tare nu-i place. Îi amintesc că şi-a dorit foarte mult varicelă, ca să stea acasă şi să nu meargă la grădi şi că i-a părut rău după aceea, când avea febră şi o dureau-mâncau bubiţele. Apoi şi-a dorit să-i cadă dinţii din faţă ca la colegii ei – semn de maturitate şi apartenenţă la grupul ei de prietene. Fiind într-o grupă cu un an mai mare decât vârsta ei se simţea câteodată, sau poate mai des... mai mică, chiar dacă în multe aspecte intelectuale, le era superioară. A tot clătinat intenţionat dinţii, i-a tot supus la diferite torturi, acum, când o dor dinţii din faţă, deja nu mai vrea. Îi amintesc de aceste dureri şi să aibă grijă de ce îşi doreşte. La amiază adorm ca un mort lângă K. Mă trezesc cu un sentiment de vinovăţie. Că am dormit o duminică. Că sunt două săptămâni de când nu am mers la sport. Că fetele vor creşte mari şi nu îşi vor aminti aşa cum îmi amintesc din copilăria mea mirosul copturilor cu mere şi al cornişoarelor cu nuci şi petale de trandafir de la sfârşit de săptămână. Caut pe net să găsesc o reţetă de chec, apoi una de biscuiţi din acei din copilărie. Apoi mă apuc să le fac diverse proceduri, apoi baie, apoi să strâng jucăriile şi obiectele de care ne împiedicăm, apoi să confecţionăm nişte pui care se balansează într-o coajă de ou, apoi să strâng tot bardacul după noi, apoi cina cu urzici, şi deja seara e pe sfârşite. Mă gândesc ce amintiri calde vor avea fetele din aceşti fragezi ani. 

17 februarie 2018



Florile. Au trecut trei zile. Abia azi, printre altele, m-a întrebat cine mi le-a dăruit. Furtună. Să vin într-o zi a îndrăgostiților acasă și tu să te prefaci că nu le vezi! Un amant nu ți-ar fi dăruit flori să vii cu ele acasă. N-ai pic de rușine! Mă simt tare ofensată! Și apoi... florile astea sunt fără gust si eu nu intru în concurență cu amanți care dăruiesc așa flori. Ești un monstru de indiferență! La urma urmei, lasă-l el să-ți dăruiască flori, iar eu sa te iubesc. Sexul. Pacea. Vrei să-mi spui cine? Pedeapsa. Nu! Am să te chinui până la sfârșitul vieții!

29 ianuarie 2018



Ma uit la statistici. 98 de afișări de pagină alaltăieri. Tare aș vrea să le văd fața. Cine la sfârșit se săptămână, într-o zi de sâmbătă, au dat buzna să-și odihnească ochii aici. Îl iscodesc pe P. Neagă categoric, de parcă l-am întrebat dacă vrea să lingă sare. Dar l-am văzut cum a deschis pe furiș pagina blogului, printre altele zeci de pagini care le are deschise în bara de sus pentru lucru. Ok. Fie. Mă fac și eu că îl cred și îmi văd de lucru. Deși, masa mea e poziționată astfel că îl spraveghez tot timpul. Ba chiar îmi permit să-i fac și observație când văd că deschide fb-ul. Timpul fără copii e aur curat și trebuie stors tot sucul din el.

28 ianuarie 2018


Iar am dormit până la ora 8. Profund ca un om mort. De două zile fetele sunt la vilă. Și nici nu mi se dă mâina măcar să sun să văd ce fac și văd că nici ele nu mă sună. Da, prea mult suflet în suflet și sufocant am stat cu vacanțele astea de iarnă prelungite de varicelă... Pe de o parte mă gândesc dacă e normal ca o mamă „adevărată” (cum ar spune V) să se comporte și, mai ales să simtă, în halul ăsta, pe de altă parte abia de mă adun într-o zăbavă a cititului și scrisului la teză și mi se face cald și bine. Da, e o stare de bine trăită cu un anumit sentiment de vinovăție, dar oricum, e atât de dulce... De la o vreme, nu mai povestesc cu P despre sentimentele mele de vinovăție față de copii, mai ales față de V; probabil a obosit să asculte aceeași muzică, le ridiculizează și minimalizează, iar eu am nevoie de cineva care să mă înțeleagă. Nici măcar nu să mă ajute, că nu are cu ce, totul e în capul meu!  

27 ianuarie 2018



La începutul acestui an mi-a dăruit un abonament la sport. Deși insista că e pentru sănătatea mea (el merge de un an la sport și și-a reparat astfel spatele și alte dureri trupești ;) am tot întors în discuții, pe o parte și pe alta „cadoul”, să văd dacă ar fi și alte motive (De exemplu, felul în care arăt. Mai știi... sunt 7 ani de căsătorie. Au trecut doi copii prin mine.) Azi am mers împreună la sala de forță. Simțeam cum mă urmărește cu privirea și se poziționează tot timpul ca să mă vadă. Și chiar nu este greu să faci asta. Sunt multe oglinzi, n-ai unde să te ascunzi, tot timpul te reflecți în vreo oglindă, imaginea căreia la rândul ei ricoșează în alta. Ne prefacem că nu ne cunoaștem. Zâmbim provocator când ni se întâlnesc privirile. Tragem de fiare la aparate învecinate, ca și cum din întâmplare. Flirtăm. Observ cum i se incordează ritmic fesele. Mă îmbujorez. Transpiră când mă vede făcând exercițiul acela cu picioarele, pornografic – dacă faci abstracție că e o sală de sport. Al naibii! E tare excitant sportul! Niciodată nu aș fi crezut. După ce ieșim se începe... (deși vrea să pară dezintersat, e tocmai pe invers, preocupat): ...tu... îl tutuiești pe antrenor? Daʼ el pe tine? Aha. Daʼ... atunci, la aparatul acela, ți-a aranjat piciorul cu mâna sau tu singură ai înțeles cum se face?... Clar.  

25 ianuarie 2018



Acum 7 ani, chiar și 5 mergeam înflăcărați de mână la farmacie să alegem prezervative. Azi, ne-am dus, tot de mână, dis-de-dimineață, pe un ghețuș ca oglinda, sprijinindu-ne și susținându-ne unul pe altul, să ne ducem recipientele cu urină, să dăm analize de sânge, ne-am făcut câte o cardiogramă, am intrat împreună la cardiolog, am mers la farmacie să cumpărăm magniu b6 pentru inimă și valium (un fel de valeriană, doar că pentru fițoși, cu melisă și mentă), am venit acasă am început să le bem și ne-am zis că trebuie, dar TREBUIE!, să ne luăm în mâini. Ideal ar fi eu să-l iau în mâinile mele, mai degrabă în brațe, el să mă adune în ale lui... Altfel, nu numai somnul și inimile ni se șubrezesc...