23 mai 2017

V şi K apar în faţa mea ţinând în braţe păpuşile găsite prin casă. Suntem 7 surori şi avem nevoie de o mamă, îmi zice privindu-mă fix în ochi. N-ai vrea tu să fii mama noastră? Aş vrea şi eu să fiu o soră de-a vostră. O! atunci hai să fim Liga fetelor cochete. Nu ştiu ce presupune asta, dar noi, în liga noastră, la îndemnul Voicăi, am bucătărit împreună şi ne-am hrănit una pe alta cu mâncăruri imaginare. Am îmbrăcat şi dezbrăcat pupuşile. La un moment dat K a găsit o foarfecă şi şi-a găurit de sus până jos pantalonii. V a urcat pe rafturile de la bibliotecă aproape până în tavan ca să ascundă ceva. K a aruncat în veceu o jucărie şi a văzut că pluteşte, apoi a mai adus altele, multe şi mărunte, să le arunce în apă... Apoi V şi-a amintit că „vine tata!” şi trebuie să-i pregătească o surpriză. I-a desenat un glob pământesc cu un copac cu diferite gângănii pe el. Ce-s astea, Voica? Ăştia suntem noi! Mici, mici. Văzând totuşi semne de îndoială pe chipul meu, a scris şi numele în dreptul fiecăreia: tata, mama, Kira, Voica. Şi tu pregăteşte ceva pentru tata, mă îndeamnă. Un desen sau un cântec. Am început să fac curat şi strâng, şi strâng o grămadă de obiecte strămutate de la locurile lor şi amestecate pe jos. Ştiu că Omul meu va aprecia şi aceasta chiar va fi o surpriză.

27 aprilie 2017

Stătea culcat pe-o parte, cu picioarele şi unghiuţele întinse, o poziţie nefirească pentru un şoarece. Mi-am apropiat ochii de cuşcă şi m-am forţat să-i ţin ceva timp deschişi, fără să clipesc, poate observ o vagă mişcare a burţii în semn că mai respiră. Burta lui Fred stătea neclintită. Şi odată cu gândul că a murit m-a izbit în faţă mirosul de putrefacţie (care mă urmăreşte şi acum când scriu) şi o mare vinovăţie. Dar nu era nici un miros. Şi nici acum nu e. Cum nici Fred nu mai e. Se odihneşte în pădure, acoperit de o mână de pământ şi frunze. Doar vinovăţia e reală. A stat fără apă în ultima lui zi. P a sărit la mine şi m-am simţit ca friptă. Am început să înşirui justificări şi raţionamente de ce nu i-am dat apă. I-am scris un mesaj lui R şi răspunsul ei m-a liniştit. Trebuia demult să moară. A trăit încă prea mult. Asemenea specii trăiesc în medie doi ani. Când ni l-au dăruit îl chema Sonia şi îi cam plăcea să ne muşte. V la re-botezat Frederick, după titlul unei cărţi (şi a personajului – un şoarece poet) cu acelaşi nume. De câteva ori a evadat şi aveam coşmaruri cum roade hainele din dulapuri şi face mobila rumeguş. Dar era nu ştiu cum tare uman şi ne căuta compania, ieşea la scurt timp de prin ascunzişurile parchetului. Şi fetele se jucau cu el, câteodată tare neîndemânatic, încât mă mir că totuşi nu i s-a întâmplat nimic. Decât moartea.  
K a forfecat toate fotografiile de la matineul de primăvară al Voicăi. Era jos în mijlocul bibliotecii când am dat de ea, după vreo zece minute de tăcere monumentală. V le-a strâns şi mi-a spus că nu se întristează şi că vrea să lipească un şoarece mozaic.

25 aprilie 2017


Tare bun suflet ai, V! Am fost dimineaţa la policlinică după certificat. În faţa policlinicii – un cireş rotund, în floare, mare cât clădirea, stă prăbuşit blocând aproape în întregime intrarea. Oamenii care vin îl înconjoară atent şi se strecoară misterios printre crengi şi floare în interior. Erai tare curioasă şi în acelaşi timp mirată să-i vezi rădăcinile. L-am înconjurat să ţi le arăt. Mă tot întrebai cum de e posibil să iasă din pământ cu tot cu rădăcini. Apoi ceva mai înspre drumul principal, dar tot în faţa policlinicii ţi-a atras atenţia un brad viguros rupt de la jumătate şi prăbuşit împrăştiind conuri. Ai vrut să le strângi. Multe, să umplem geanta. Ne-am oprit desigur să strângem. Dar ai luat doar două – şi acelea tare temut nu ştiu cum, tot rugându-mă eu să le iau. La plecare te-ai uitat la brad şi mi-ai spus cu o tristeţe care o să mă urmăreasă o vreme: Pe el nimeni nu îl poate ajuta.
Trecând prin parc m-ai servit cu unul din cei doi covrigi pe care i-ai pus în buzunar înainte de a ieşi din casă. Tocmai ateriză o cioară la vreo doi metri de noi şi am stat în pirostrii să o urmărim. Ţi-a venit ideea să-i dăm cioarei celălalt covrig. L-am sfărâmat în palmă şi l-am aruncat înspre pasăre. Mă ţineai de mână cu mâna transpirată de emoţie şi râdeai satisfăcută că hrănim o cioară, mai ales când o vedeai că a mai găsit în iarba deasă o bucată de covrig. Râdeam şi eu până am văzut un domn care vine în întâmpinarea noastră zâmbind şi privindu-mi picioarele. Atunci mi-am dat seama că sunt în fustă şi trebuie să strâng coapsele. M-am ridicat şi te-am îndemnat să plecăm. Tot drumul ai povestit despre cum această cioară va merge şi va povesti altor ciori despre cât de buni sunt oamenii.
Când am ajuns în preajma casei ai aşezat cele două conuri pe pământ, într-o grădiniţă cu iarbă. Crezi că o să crească din ele un copac, te-am întrebat. Nu cred. Dar vreau. Mi-ai răspuns scurt.

23 aprilie 2017



Ajung aseară la mama. Beznă. Cum intră în casă și vede lumânările, Kira începe să cânte Mu-ta-na-na-că (Mulți ani trăiască), iar Voica aleargă într-un suflet să-mi spună că Dumnezeu s-a îmbătat și a încurcat norii de ploaie cu cei de zăpadă. Azi când au dat în sfârșit lumină fetele umblau prin casă să o stingă, ca să se poată juca cu lanternele. Cele trei seri la lumina lumânărilor s-au transformat pentru mama și Voica în șezători. Acum Voica se joacă prin casă fredonând: Mamă, inima mă doare, mamă, inima mă doare, lasă-mă la șezătoare, tra-la-la-la-la-la-la... Nistrule cu apă lină... și tot așa, întreg repertoriul de jale și suflet al mamei.

Ziua aceasta, o fi fiind ea sărbătorită ca ziua cărții, pentru mine e un fel de început de sindrom al ambulanței. De acum doi ani, de când era cât pe ce să nasc în ambulanță, de fiecare dată când îi aud girofarurile prin oraș, sau o văd (câteodată înaintând cu greu prin trafic), mă trec un fel de tremure prin corp care-mi iau glasul, ca atunci... și mă cuprinde un fel de respect față de acești oameni gonind ambulanțe 24 de ore cu oameni la limită, la margine, într-un fel de purgatoriu...

Azi, după o săptămână de despărțire, V mă cuprinde de-mi rupe gâtul, K o împinge din porniri de gelozie. Voica strigă: Kira, Kira, nu mă împinge, mama ne iubește și ne ajunge la amândouă!

19 mai 2016

Povești cu Freud

- Mama, hai să ne jucăm într-o poveste. Eu am să fiu vulpea, tu lupul, tata ursul, iar K... - bunica! Și noi toți o să mâncăm bunica! Am-am, hîîîr!
- Ei, cum așa, V? Știi că... după asta vine vânătorul și...
- Nuuuu! Asta nu e povestea „Scufița roșie”! Asta e povestea... „Motanul pedepsit”! 

......................................................
- Așa vreau să fiu bebelușul tău băiețel, să cresc mare și să mă căsătoresc cu tine!
- Cum, dacă ești copilul meu?
- Atunci vreau foarte tare să fiu bărbat, să cresc mare și să ne căsătorim!

referințe literare la 4 ani

V are o nouă jucărie. Nouă pentru ea. Altfel, e de la „lucrurigratis”. Un motan de pluș. Fără un ochi, dar cu un aer aristocratic: lăbuțe fine și lungi, fular în culori pastelate în jurul gâtului, o gură roză, delicată, întinsă toată fața, șoricei veseli pe hăinuță. Te uiți la el și înțelegi că motanului ăsta nu îi e a șoareci. Și ca orice jucărie, devenită ființă și parte din viața ei, trebuie să poarte un nume... V a privit atent motanul și ne-a anunțat că îl cheamă... Vasile Alecsandri. Câteva nopți a dormit cu el. Erau de nedespărțit. Chiar dacă e destul de măricel, ținea neapărat să-l ea la grădiniță. Oricât îl înghesuia în rucsac capul tot îi rămânea afară. „Cred că vrea să vadă și el Bucureștiul”, făcea înțelegătoare. După care s-a întâmplat o mișcare bruscă în relația lor - Vasile Alecsandri a început să plângă la baie, nu vroia să-și spele lăbuțele, a zgârâiat-o pe mână - din ce mi-a povestit când am ajuns acasă - și V a revenit la iepurele ei dintotdeauna, Izi. Pe care, de altfel, îl cam ignorase de când a apărut în casa noastră Alecsandri. „Dacă nu vii să dormi cu mine, mă culc cu Vasile Alecsandri!”, îmi zice azi pe un ton hotărât P luându-l cu el sub plapumă. 

18 mai 2016

Aurelia Borzin şi erotismul de bibliotecă

Cartea Aureliei Borzin De-ale vieţuitoarelor (Vinea, Bucureşti, 2014) este o cutie de rezonanţă în care sunetele iubirii şi ale vieţii oscilează şi se amplifică poetic: „blocul acesta parcă-i făcut din carton”, de acolo răzbat mai multe ipostaze umane, în general, şi feminine, în particular. Or, este vorba de o carte-casă în care iubirile se consumă „pe covor în bibliotecă”, aşa cum personajul poematic ne anunţă: „am făcut schimb de biblioteci cum am făcut schimb de case”. Tot aici, printre cărţi, se discută, se seduce, se iubeşte prin proiecţii în viitor: „vom reveni în bibliotecă, vom da cu zarul să vedem luna/ în care vom concepe un copil,/ îi vom alege zodia, numele, meseria, abilităţile/ et caetera”. Ni se relatează o poveste de harem cu o singură cadână, care posedă dexteritatea seducerii: „îmi flutur poalele prin faţa lui traversând biblioteca”. Este vorba de seducţia in mente, acel erotism ideatic, o formă de amor printre cărţi şi printre idei.

Corporalitatea feminină apare aici în mai multe ipostaze: cea de femeie-copil, „trupul meu se vrea desfătat, alintat”, cea de femeie-seducătoare, „goliciunea mea îl va face să îşi accelereze pasul”, cea de femeie-mamă, „matrioşka”, „fabrica de lapte”, şi cea de femeie cu datele ei fireşti, cu acele „turbulenţe premenstruale”, când eul liric constată: „Nu găsesc sensul vieţii/ Peste câteva zile voi uita că-l caut,/ uitarea va fi un fel de găsire”. Această femina intelligens este un „corp de hârtie” care atrage printr-o senzualitate mai degrabă mentală, decât corporală. Deşi cea de-a doua ipostază nu este nicidecum exclusă, fiind o prezenţă firească.

Făcutul dragostei în limbi străine este o formă în care converge lumea din afară, dar este totodată şi exportul unei iubiri într-o lume globalizantă. Este vorba şi de o formă de poezie mai naturalistă (prin simplitatea gesturilor şi a descrierilor), mai altfel decât marea majoritate a poeziei la zi, căci tema casnică, cea maternă, este marginal(izat)ă astăzi, ca întotdeauna, de altfel. Aurelia Borzin a abandonat, în acest volum, poezia în care poetele mimează preocupările masculine într-ale poeziei. Un bărbat, titlul-refren, anunţă o focalizare aplicată virilităţii, dar este una empatică. Bărbatul este cel care „produce” fericirea, o catalizează, departe de o viaţă mizeră şi o literatură mizerabilistă. Bărbatul este cel care te poate scoate din stările marginale, ca şi femeia care, la rândul ei, îl poate scoate din dificultatea fiinţei lui. Marea împlinire a celor doi este sarcina cu acea „senzaţie de fluturi în burtă”.

Pe lângă idila amoroasă, pe lângă erotismul de bibliotecă, această carte mai conţine şi contra-cartea, acel contrapunct de echilibru necesar între două coperte: „trăim în acelaşi apartament şi în acelaşi timp/ nu sunt sigură de asta”. Este o stare de „Negură şi lumină” (un joc reuşit de cuvinte care ne trimite şi la CV-ul auctorial, şi la certificatul de căsătorie al autoarei). De altfel, ultimul poem, Uşi, este un vaccin latent al cărţii, unul care duce contrapunctul până mai departe. Versul intertextual „să ucizi o pasăre cântătoare” face legătura cu romanul cu acelaşi titlu din literatura americană, dar şi cu ideea că egoul liric al cărţii, pe lângă fericirea casnică, mai are nevoie şi de libertate, de escapade, „lăsându-i pe toţi trei de partea cealaltă”.

Volumul anunţă o poezie diferită astăzi, când femeile scriu resentimentar, în mare parte. Aceste pagini conţin poeme ale fericirii, ale împlinirii feminine. Or, este vorba de o carte aproape tradiţionalistă prin valorile familiale mai puţin vizitate de literatură în prezent (din păcate). Aşa cum există aici o sensibilitate umană inedită, familia pentru poetă nu este un pretext de moralizare (a celorlalţi), ci de fericire organică, aproape epidermică. Putem însă vorbi şi de un master class poetic în care autoarea propune un alt „corp” feminin, exploatat de-a lungul şi de-a latul „patului” literar atâtea secole la rând, mai ales de poeţi. Acest „corp” al unei femina începe să gândească, să producă acel cogito, ergo sum, ca o replică dialogală la ceea ce este celălalt „corp”, cel al bărbatului.

Poezie (adevărată) a fericirii feminine, acest volum ne convinge că Aurelia Borzin este „o pasăre cântătoare” şi mai puţin o „cântătoare din mărăcini”! Amorul şi erotismul de bibliotecă sunt atât un motiv literar, cât şi un stindard al unei altfel de emancipări feminine: prin firescul datelor genului biologic şi prin accederea acestuia la un dialog ideatic, cu diferenţa imanent complementară, care este alteritatea lui El. 

Maria Pilchin 
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5605&editie=208