şi noi printre şi noi

cândva ale noastre

aceste corpuri febrile

pe care nu le mai disciplinează nicio exigenţă

se prăbușesc

în căderi succesive

pe duşumea în salon

se sparg

se amestecă

se adună

la

o

lal

tă

în

        unul

desfăşurat eruptiv amnezic

pe toată pardoseala

un covor

peste care ne-aplecăm să strângem

câte-un picior

o mână

un ochi

o ureche

gura

experimente

La moment V e la faza lăs-scăpatului suzetei. I se pare amuzant să relaxeze buzele ca aceasta să cadă. Ţipă ca sirena unei ambulanţe dacă în clipele imediat următoare nu i se pune la loc în gură. Şi am stabilit o regulă în casa asta. O dată eu las cartea din mâini şi mă duc să i-o dau, o dată P se scoală din faţa compului ca să i-o. Când P a ieşit în oraş eram pe cale să înnebunesc. Fiind nevoită să fac acelaşi lucru. Iar şi iar. Să-i dau suzeta, să-i dau suzeta, să-i dau suzeta! Şi atunci i-am lipit-o cu scotch.

Degrabă florile din ghiveciuri din apartament vor prinde glas şi-mi vor spune mamă, dacă e să mă gândesc la cât lapte stors şi-a găsit rost întru umezirea pământului lor. Ce-i drept, de prea multă udătură, unui viguros ficus i-au putrezit rădăcinile.  

cotidian

Când dispar de pe blog(uri) câteva zile, mă lupt cu furia laptelui. Ce-s ţâţulicile ei – o glumă! – că pot fi confundate cu bubiţele alergice care-i apar după ce mănânc dulciuri sau de la căldură. (Ce contează cauza. Când pentru mine aceste două noţiuni sunt aproape identice – o desfătare.) P a citit Omul cu şobolani  de Freud şi a visat că am fost violată şi că am murit. Îşi făcea griji cum o va creşte singur pe V. Ai mai vrea, îi zic, după ce sfârşeşte să-mi povestească visul. Respiră uşurat. Ne pupăm deasupra ei. P a pus-o în ligheanul pentru îmbăiere. O târâie pe covoare dintr-o cameră în altă. V e numai ochi şi gângureli. S-ar părea că le înţelege pe toate.  

jurnalul Degeţicăi (7)

Am văzut copaci. Mulţi. Şi se numeau pădure. Dar când se adună mai mulţi oameni la un loc se numeşte lansare. De carte. Imediat ce-am întredeschis ochii mama m-a înşfăcat din pătuţ şi-am mers în celălalt dormitor să-l felicităm pe tata. I-a întins o cutie colorată din care acesta a scos o bucată de plastic roşu de care s-a bucurat mult. Ca un copil. Îmi amintesc ca prin vis ce anume i-a urat pentru că eram încă cu somnu-n gene, în schimb am auzit clar (mama când vrea să fie auzită, se face!) cum şi-a încheiat felicitarea zicând că cel mai bun cadou din partea mea, pentru tata, pentru ambii, ar fi... să dorm azi. Cât mai mult. Mi-a fost ruşine să mă prefac că n-am auzit. Fie! Dacă e neapărat să vin şi eu cu un dar. Până la urmă însă, tot ceva nu a mers. Mi-am făcut de două ori necesităţile în drum şi-au fost nevoiţi să oprească să-mi schimbe scutecul. Mi s-a făcut foame şi mama şi-a scos ţâţa printre centura de siguranţă care ne fixa de banchetă, iar tata, odată cu această schimbare de decor, a încetinit viteza şi a căutat să ocolească gropile. M-au rugat numai de somn, nu şi de celelalte... Sorry. Ideea e că am ajuns cu întârziere. Exact începea să vorbească un nene în cărucior. Cam ca al meu, numai că avea roţile mai mari. Am fost cuminte. Cu excepţia a vreo două gângureli şi pârţuri. Spunea ceva despre nişte „instrumente” care i-au fost luate acum, la vârsta de 84 de ani, tocmai acum când i se permite să facă orice. Dar fără instrumente... Paradoxul e că şi eu sunt cam în aceeaşi situaţie. La ale mele o lună şi trei săptămâni şi mie îmi e îngăduit să fac tot ce vreau, dar dacă încă nu mă pot folosi de multe... Abia am aflat că am mâini şi sunt ale mele şi învăţ să le duc la gură şi să mă agăţ cu ele de hainele mamei. Lumea s-a perindat prin faţa acestui nene întinzându-i câte o carte, în care acesta scria ceva, după care trecea pe lângă noi ca să ne felicite. De parcă m-aş fi lansat şi eu. Într-un anume sens se poate de înţeles şi aşa, această prima mea ieşire în marea literatură. 

Aureliu Busuioc
Lansarea romanului Şi a fost noapte...

jurnalul Degeţicăi (6)

Nu mai ştie nimic Google! (cine o mai fi şi acesta...) I-a băgat în cap mamei că trebuie să-mi spună tare (ei, tare! să-mi strige chiar), „SST”, „SST”, ori de câte ori i se pare că sunt agitată. Cică ar suna asemănător cu ceea ce auzeam în viaţa intrauterină şi mă poate ajuta să mă liniştesc. Când a articulat cu putere lângă urechea mea această combinaţie, într-adevăr am tăcut. De spaimă. Bucuroasă de rezultat, l-a instruit şi pe tata (ca să nu zic: ...l-a stricat şi pe el). Umblă amândoi în jurul meu... sâtâind de parcă ar tot alunga o pisică. Încă un pic, şi se tranformă în gânsaci. 

motive de îngrijorare

Când nu doame, de ce nu doarme. Dacă doarme, cât poate atâta să doarmă. Ba că are prea multe scaune, ba că nu se duce deloc afară. De ce acestea sunt verzi, de ce sunt galbene. Ba că salivează, ba că are gura uscată. Când se pârţâie, de ce se pârţâie. Dacă se balonează, de ce se balonează. Când are palmele umede, de ce nu sunt uscate. Dacă are pielea uscată, de ce e uscată. Ba că mănâncă până vomită, ba că refuză să se alimenteze. De ce e agitată sau ce are că e inactivă. Singurul lucru care mi se pare firesc este când se uită fascinată, cu ochii măriţi de curiozitate, în faţa bibliotecii. Privirea i se opreşte în special asupra cotoarelor  roşii, verzi, albastre. Cât mai aprinse să fie! Cărţile. Incendiare!, dacă se poate.

gura... vecinelor

Nu i-ai legat nimic roşu? Nu te temi că o s-o deoache cineva?! Zici că nu o dai cu agheasmă când ieşiţi afară?! Nu o vei boteza în primul an?! Dar e bine – ca să aibă un înger păzitor. Nu-i fierbi apa pentru îmbăiere??? Inadmisibil!!! Nu-i calci hăinuţele după fiecare spălare??? Nu se poate! Mănânci legume şi fructe? Doamne fereşte! O balonează şi are alergie! Doarme singură în dormitorul ei, dar tu în al tău?! Poate să vomite prin somn şi să se înnece sau să-şi pună păturiţa pe faţă şi să se asfixieze sau să se întoarcă pe-o parte şi să-şi luxeze mânuţa! O luaţi cu voi în fiecare dimineaţă în pădure? Dar ce înţelege ea... Şi în plus, cred că o îmbraci prea subţire şi poate să răcească. Etc. Etc. Din cauza asta am început să evit să mai dau ochii cu tinerele mame din bloc care-şi plimbă bebeluşii prin curte. Mai ales V să nu audă toatea acestea şi să creadă că are o mamă iresponsabilă. Dacă aş avea o ieşire prin spatele blocului... Aşa cum Timofti iese prin uşa din spate a instituţiilor. Ca să evite presa.

experienţe bebeluşeşti

Îi place să privească televizorul chiar şi atunci când este deconectat. O aduc în faţa pătratului acesta negru atârnat de perete şi-mi iau de-o grijă pentru ceva timp. Până se plictiseşte. Ca să o îndeletnicească cu ceva P o poartă prin apartament pe-un umăr, pe-un braţ, în sling, povestindu-i despre tot ce vede. Ei îi place să observe amănunţit şi cu atenţie, cu ochii aceia de-un albastru lăptos, tablourile atârnate pe pereţi, cărţile din bibliotecă, rafturile din bucătărie, tavanul, copacii şi clădirile prin geam etc. Într-un cuvânt, totul ce se poate vedea. P o mai trece cu mâna prin jetul de apă când sunt prin apropierea chiuvetei sau cu fundul pe deasupra umidificatorului de aer, o mai pune goală pe pervaz sau pe masa din bucătărie pentru o baie de soare. Odată i-am prins împreună în veceu. Datorită acestei mobilităţi experenţiale pe care o are alături de el îl iubeşte mai mult. Simt. Iar mie îmi ajunge energie numai ca să o aşez pe o pernă pe coapse sau între perne, sau în fotoliu, să mă postez în faţa ei ca un... televizor şi să-i citesc poezii, să-i arăt teatru cu animăluţe şi să-i dau ţâţa-n gură mai aţipind în timp ce o alimentez. Iar ei îi place să privească televizorul...   

eroticon

Şi m-am înfăţişat dinaintea lui, rusalcă aburindă ieşită din baie, cu rotunjimile albe luminând miezul nopţii şi cu laptele picurându-mi din mamele. Pe bune. În ce priveşte laptele. Restul sunt metafore. Şi mi-a dat o... gură de ajutor. Până l-am atras definitiv în fundul acestor ape albe curgătoare, înecându-l... 

stăpânitoarea

Ne-a acaparat cu totul. Nu ne mai aparţinem. Nici nouă înşine. Cu atât mai mult unul altuia. 90 de procente din discuţiile noastre sunt despre ea. Iar celelalte 10 sunt învecinate ei. Ca în situaţia în care unul dintre noi zice hai să lucrăm la computer, sau poate reuşim să bem şi un ceai, sau azi ne vom culca mai devreme, sau caută-mi povestirile lui Buzzati. O face, bineînţeles, condiţionat. Prin ricoşeu.

Apropo de povestiri şi de Buzzati. La moment, suntem compatibili ca ritmuri. Prozatorul-bliţ şi cititorul distanţelor scurte.

A prins gust să stea cu ţâţa-n gură chiar şi când nu-i este foame. Aşa... de zăbavă. Ca să nu fiu frustrată că pierd timpul, P mi-a găsit o modalitate de a naviga pe net. Stăm lungite ca două feline, pe cuvertura pluşată, într-o nuditate lăptoasă şi o zăpuşeală de 28 de grade... Călărim blogurile. Virtualitate albă. Albă, albă.

Cum adoarme ceva mai strâns (ei, cât de strâns? atât cât să nu-i tremure pleoapele ca unui iepure fricos şi să nu ne urmărească printre gene), o punem cu marrre grijă în leagănul instalat între birourile noastre şi eu o mişc lin cu piciorul în direcţia lui P, el – în direcţia mea. De parcă am echilibra o balanţă. Cu tălpile nedezlipte de leagăn. De parcă le-am avea cusute acolo. Până când unul dintre noi împinge leagănul mai cu forţă şi-l lăsăm să se mişte un timp cu de la sine putere. În tăcere. Doar zgomotul tastaturile noastre care se iau la întrecere. 

Ce faci?, mă întreabă pe skype. 
Scriu pe blog. 
Poate reuşim să bem şi un ceai?

jurnal la patru sâni, pardon - mâini

Am făcut obsesie din a-i scoate mucii din nas şi din a-i curăţa partea interioară a labiilor, aceste zone „geografice” dosite care-mi răscolesc din nebuloase instictive atracţia irezistibilă faţă de scorburi şi văgăuni. Nu-i mai tremură mâinile ca la început şi nu se mai face palidă una cu peretele încât să nu o pot distinge. Se holbează curioasă, împreună cu tata, şi mă examinează în detalii. Fără nici o decenţă! Când o văd animată că înmoaie iar beţişorul cu vată în ulei de măsline şi tata începe să-mi fluture cu spor zornăitoarea aceea roşie deasupra capului, în mod sigur că nu scap.  

Mă simt ca un câine în lesă. O lesă de lungimea cam... a 3 ore. Distanţa de la o alăptare la alta. O zbughesc în oraş şi când ţâţele îmi ating indicele de duritate al nucilor de cocos şi încep a-mi umezi sutienul, sunt nevoită să iau urgent drumul spre casă. E semn clar că i s-a făcut foame şi că mă poate descotorosi de senzaţia de a fi grea, umflată şi dureroasă. Sunt gata-gata să fac a ploaie, vorba lui tata, dar cedez în faţa inventivităţii lui. A aşternut în fotoliul meu de maşină câteva tricouri de-ale mamei pe care le-a scos din coşul cu rufe, m-a culcat în el ca-ntr-un uter, la un picior distanţă de biroul la care lucrează – atât cât să ajungă să mă legene, şi s-a aşezat în faţa computerului. Ticăitul tastelor se asemăna întrucâtva cu bătăile inimii ei. M-am ghemuit cu faţa în mirosul hainelor mamei. O absenţă prezentă.

Ce fată frumoasă, am zis ca să leg un capăt de vorbă cu vecina din scara de alături care-şi plimba copilul de câteva luni, îmbrăcat într-un costum roz, într-un cărucior roz. E băiat, s-a grăbit să mă corecteze. Ce băiat cuminte!, a exclamat ea, aplecându-se peste căruţul meu de culoarea jeansului şi văzând-o pe V îmbrăcată într-un body verde cu picăţele galbene.

un bărbat (4)

Există un bărbat. Îndrăgostit. Coace pâine integrală şi se trage zilnic la bară. Din convingere. E suficient să deschidă frigiderul ca să mă înţeleagă. De cele mai multe ori însă, şi fără să vadă câte sticluţe m-am muls peste noapte îmi adulmecă dorul de ducă. De data asta sunt mai multe ca de obicei. E atât de evident că vreau să ies să zburd. Şi slobozenia mea e direct proporţională cu numărul de sticluţe cu lapte. Să le ajungă. Ambilor. În absenţa-mi. După ce se satură fata, mănâncă şi tata, care a prins gustul cafelei cu lapte. Nu a oricărui lapte, ci a acestui autohton, home made, de cea mai înaltă calitate. Câteodată, din exces de zel, îmi storc ţâţele exagerat. Şi atunci udăm cu această licoare florile sau hrănim pisica din bloc. De câteva ori ne-a vizitat vecina de peste perete ca să-mi storc mameloanele direct în ochii ei inflamaţi – m-a convins că e terapeutic. M-am transformat într-o făbricuţă ambulantă de lapte. Din necesitate. Azi acestui bărbat îndrăgostit i-a venit ideea să coacem biscuiţi. Integrali şi cu... lapte, clar lucru.

jurnalul Degeţicăi (5)

Mi-a luat ceva timp ca să-i educ. Mai bine zis, să-i reeduc şi să-i fac să renunţe la ideile pe care şi le-au înşurubat în înţelegerea lor despre cum trebuie să fiu îngrijită şi educată. Vroiau să mă crească după... carte! La început. Când îşi cumpăraseră o sacoşă cu cărţi despre cum să devii/să fii un bun tătic, o excelentă mămică; despre primul an de viaţă al bebeluşilor, săptămână cu săptămână; despre dezvoltarea timpurie a sugarilor şi alte ciudăţenii teoretizate. Mama mă zgâlţâie de zor pe braţe încât mă iau ameţelile. Ca să tac! Să tac odată! Că-i vine să... fugă de-acasă. Tremur toată ca o răcitură. În mâinile ei fierbinţi. Are urechile roşii. Ca două flăcări. Şi ţâţele pline, abia de-i zăresc faţa de după ele, încinse şi acestea, fluturându-mi-le deasupra capului. Un fel de corn al abundenţei la care nu am acces. Tata stă pe covor în poziţia lotusului, cu figura zen, şi citeşte cu voce tare din una din acele cărţi deştepte: „Bebeluşii mănâncă la fiecare 3 sau 4 ore. Hrăniţi copilul la intervale regulate de timp pentru a-l ajuta să se obişnuiască cu un program.” Îmi pierd cu totul răbdarea. Ţin ochii închişi strâns de ciudă, trag genunchii spre piept, dau nervos din mâini şi ţip cât de tare pot. Simt că sunt trecută în alte braţe, mai sigure, mai viguroase care încep să se mişte sacadat în ritmuri rock. E tata. Inconfundabilul tata. Cu muzica lui. Am reuşit până la urmă să-l scot şi pe el din starea de echilibru, din încheieturi. Am făcut un scandal că au fost nevoiţi să cheme Salvarea. Se gândeau că mă doare ceva. Abia când s-a aplecat pediatrul acela cu părul blond şi binevoitor să vadă ce am, am încetat şi am zâmbit cu toată faţa. Ştiam că sunt salvată. Tata credea că sunt o făţarnică. Mama se uita la mine crucită şi ruşinată la medic că... l-a chemat fără motiv. Când acesta a zis că poate aprecia după felul în care plâng... motivul, am mai tras un bocet. Cum ştiu eu mai bine. Artistic. Allegro. Ca o solistă. La operă. Au fost nevoiţi să mă alăpteze cu o oră mai devreme decât îmi era programat. După carte! 

jurnalul Degeţicăi (4)

Ba m-a tot rugat-descântat să vin, ba..., când, între două scremete, s-a ridicat pe jumătate de pe pat şi s-a uitat între picioare şi a văzut un moţ negru, şi mi-a atins cu buricele degetelor creştetul, era să leşine – mama. Avea să-mi dau seama mai târziu că e ea. Când stătea cu tata deasupra pătuţului meu legănându-mă şi-i spunea că a tras o sperietură zdravănă văzându-mi capul apărând lung şi îngust ca un... ananas. Nu ştiu cum îşi imagina că pot să arăt mai frumos în momentul în care treceam parcă printr-un storcător. Nu m-am dumerit încă ce înfăţişare am acum, dar am înţeles că e ceva cu totul şi cu totul nepotrivit în lumea asta să semeni cu un fruct sau, şi mai bine!, cu o... legumă. Iată şi prima mea idee despre frumuseţe, despre bine şi rău. Tata, după ce a auzit o doamnă peste peretele sălii de naştere în care stătea cu mama, scoţând sunete groase şi sacadate în timpul expulziei, sunete ce puteau fi confundate cu o... grohăială, credea că mama nu va fi în stare să scoată din toţi plămânii ei şi să răspândească şi ea pe tot coridorul maternităţii ceva asemănător, că e peste puterile şi frăgezimea-i specifică. Vorbeau în şoaptă despre naşterea mea deasupra mea. Despre toate acestea. Cu gândul că dorm. Şi chiar aveam ochii închişi. Dacă înţelegeţi, trebuia să nu fi auzit toate acestea.