19 mai 2016

Povești cu Freud

- Mama, hai să ne jucăm într-o poveste. Eu am să fiu vulpea, tu lupul, tata ursul, iar K... - bunica! Și noi toți o să mâncăm bunica! Am-am, hîîîr!
- Ei, cum așa, V? Știi că... după asta vine vânătorul și...
- Nuuuu! Asta nu e povestea „Scufița roșie”! Asta e povestea... „Motanul pedepsit”! 

......................................................
- Așa vreau să fiu bebelușul tău băiețel, să cresc mare și să mă căsătoresc cu tine!
- Cum, dacă ești copilul meu?
- Atunci vreau foarte tare să fiu bărbat, să cresc mare și să ne căsătorim!

referințe literare la 4 ani

V are o nouă jucărie. Nouă pentru ea. Altfel, e de la „lucrurigratis”. Un motan de pluș. Fără un ochi, dar cu un aer aristocratic: lăbuțe fine și lungi, fular în culori pastelate în jurul gâtului, o gură roză, delicată, întinsă toată fața, șoricei veseli pe hăinuță. Te uiți la el și înțelegi că motanului ăsta nu îi e a șoareci. Și ca orice jucărie, devenită ființă și parte din viața ei, trebuie să poarte un nume... V a privit atent motanul și ne-a anunțat că îl cheamă... Vasile Alecsandri. Câteva nopți a dormit cu el. Erau de nedespărțit. Chiar dacă e destul de măricel, ținea neapărat să-l ea la grădiniță. Oricât îl înghesuia în rucsac capul tot îi rămânea afară. „Cred că vrea să vadă și el Bucureștiul”, făcea înțelegătoare. După care s-a întâmplat o mișcare bruscă în relația lor - Vasile Alecsandri a început să plângă la baie, nu vroia să-și spele lăbuțele, a zgârâiat-o pe mână - din ce mi-a povestit când am ajuns acasă - și V a revenit la iepurele ei dintotdeauna, Izi. Pe care, de altfel, îl cam ignorase de când a apărut în casa noastră Alecsandri. „Dacă nu vii să dormi cu mine, mă culc cu Vasile Alecsandri!”, îmi zice azi pe un ton hotărât P luându-l cu el sub plapumă. 

18 mai 2016

Aurelia Borzin şi erotismul de bibliotecă

Cartea Aureliei Borzin De-ale vieţuitoarelor (Vinea, Bucureşti, 2014) este o cutie de rezonanţă în care sunetele iubirii şi ale vieţii oscilează şi se amplifică poetic: „blocul acesta parcă-i făcut din carton”, de acolo răzbat mai multe ipostaze umane, în general, şi feminine, în particular. Or, este vorba de o carte-casă în care iubirile se consumă „pe covor în bibliotecă”, aşa cum personajul poematic ne anunţă: „am făcut schimb de biblioteci cum am făcut schimb de case”. Tot aici, printre cărţi, se discută, se seduce, se iubeşte prin proiecţii în viitor: „vom reveni în bibliotecă, vom da cu zarul să vedem luna/ în care vom concepe un copil,/ îi vom alege zodia, numele, meseria, abilităţile/ et caetera”. Ni se relatează o poveste de harem cu o singură cadână, care posedă dexteritatea seducerii: „îmi flutur poalele prin faţa lui traversând biblioteca”. Este vorba de seducţia in mente, acel erotism ideatic, o formă de amor printre cărţi şi printre idei.

Corporalitatea feminină apare aici în mai multe ipostaze: cea de femeie-copil, „trupul meu se vrea desfătat, alintat”, cea de femeie-seducătoare, „goliciunea mea îl va face să îşi accelereze pasul”, cea de femeie-mamă, „matrioşka”, „fabrica de lapte”, şi cea de femeie cu datele ei fireşti, cu acele „turbulenţe premenstruale”, când eul liric constată: „Nu găsesc sensul vieţii/ Peste câteva zile voi uita că-l caut,/ uitarea va fi un fel de găsire”. Această femina intelligens este un „corp de hârtie” care atrage printr-o senzualitate mai degrabă mentală, decât corporală. Deşi cea de-a doua ipostază nu este nicidecum exclusă, fiind o prezenţă firească.

Făcutul dragostei în limbi străine este o formă în care converge lumea din afară, dar este totodată şi exportul unei iubiri într-o lume globalizantă. Este vorba şi de o formă de poezie mai naturalistă (prin simplitatea gesturilor şi a descrierilor), mai altfel decât marea majoritate a poeziei la zi, căci tema casnică, cea maternă, este marginal(izat)ă astăzi, ca întotdeauna, de altfel. Aurelia Borzin a abandonat, în acest volum, poezia în care poetele mimează preocupările masculine într-ale poeziei. Un bărbat, titlul-refren, anunţă o focalizare aplicată virilităţii, dar este una empatică. Bărbatul este cel care „produce” fericirea, o catalizează, departe de o viaţă mizeră şi o literatură mizerabilistă. Bărbatul este cel care te poate scoate din stările marginale, ca şi femeia care, la rândul ei, îl poate scoate din dificultatea fiinţei lui. Marea împlinire a celor doi este sarcina cu acea „senzaţie de fluturi în burtă”.

Pe lângă idila amoroasă, pe lângă erotismul de bibliotecă, această carte mai conţine şi contra-cartea, acel contrapunct de echilibru necesar între două coperte: „trăim în acelaşi apartament şi în acelaşi timp/ nu sunt sigură de asta”. Este o stare de „Negură şi lumină” (un joc reuşit de cuvinte care ne trimite şi la CV-ul auctorial, şi la certificatul de căsătorie al autoarei). De altfel, ultimul poem, Uşi, este un vaccin latent al cărţii, unul care duce contrapunctul până mai departe. Versul intertextual „să ucizi o pasăre cântătoare” face legătura cu romanul cu acelaşi titlu din literatura americană, dar şi cu ideea că egoul liric al cărţii, pe lângă fericirea casnică, mai are nevoie şi de libertate, de escapade, „lăsându-i pe toţi trei de partea cealaltă”.

Volumul anunţă o poezie diferită astăzi, când femeile scriu resentimentar, în mare parte. Aceste pagini conţin poeme ale fericirii, ale împlinirii feminine. Or, este vorba de o carte aproape tradiţionalistă prin valorile familiale mai puţin vizitate de literatură în prezent (din păcate). Aşa cum există aici o sensibilitate umană inedită, familia pentru poetă nu este un pretext de moralizare (a celorlalţi), ci de fericire organică, aproape epidermică. Putem însă vorbi şi de un master class poetic în care autoarea propune un alt „corp” feminin, exploatat de-a lungul şi de-a latul „patului” literar atâtea secole la rând, mai ales de poeţi. Acest „corp” al unei femina începe să gândească, să producă acel cogito, ergo sum, ca o replică dialogală la ceea ce este celălalt „corp”, cel al bărbatului.

Poezie (adevărată) a fericirii feminine, acest volum ne convinge că Aurelia Borzin este „o pasăre cântătoare” şi mai puţin o „cântătoare din mărăcini”! Amorul şi erotismul de bibliotecă sunt atât un motiv literar, cât şi un stindard al unei altfel de emancipări feminine: prin firescul datelor genului biologic şi prin accederea acestuia la un dialog ideatic, cu diferenţa imanent complementară, care este alteritatea lui El. 

Maria Pilchin 
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5605&editie=208

4 decembrie 2014

Poezia legăturilor ombilicale


Poezia Aureliei Borzin uimeşte de fiecare dată prin felul în care eul – poetic, fireşte, dar purtând suficiente însemne ale eului biografic – îşi dezvăluie, nestingherit, experienţele/trăirile sentimentale/erotice. 
De la volum la volum, versurile par să devină tot mai intimiste, iar imaginile tot mai somatizate. Pentru primele două cărţi, autoarea alege titluri ce conţin lexeme din domeniul „terapeuticii” – Nesomn pentru demenţi (2003), Pansamente (2007) –, fapt care sugerează credinţa în valenţele purificatoare ale poeziei, versul mai însemnând, la această etapă, efort de „dezghemuire”, de exprimare a eului îmbâcsit de cuvinte şi de exteriorizare (expresionistă de cele mai multe ori) a acestui eu. Urmează un titlu ce rezultă dintr-o îmbinare „toponimico-gastronomică” – Chişinăul e o tabletă de ciocolată (2010) –, care accentuează nota biografistă din textele Aureliei Borzin. În cele din urmă, cartea de faţă, a patra, are o denumire pe cât de minimalistă pe atât de fiziologizantă – De-ale vieţuitoarelor –, autoarea anunţându-şi parcă intenţia de a urmări/înfăţişa viaţa fiinţelor înzestrate cu facultatea de a simţi.

Volumul este cu certitudine un jurnal intim, în care sunt notate în detalii sentimente şi reacţii provocate de întâlnirea cu „un bărbat” care „mă iubeşte pur şi simplu”, de împărţirea aceluiaşi cordon cu Degeţica, cea care „nu voia să se nască” (asemeni copilului de împărat, care aştepta să i se promită tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte), de facere, alăptare şi, în sfârşit, de „reeducarea” celor care învaţă să fie părinţi. Altfel zis, este un jurnal de familie, în care sunt surprinse atât evenimente remarcabile, cât şi momente dintre cele mai insignifiante ale banalului cotidian.

Dominantele tematice ale poemelor sunt erosul şi formarea/cunoaşterea sentimentului matern. De-ale vieţuitoarelor este o carte în care dragostea, în bună tradiţie (deja!) postmodernistă, este o experienţă mediată de sau raportată la cărţi: „Am făcut schimb de biblioteci cum am fi făcut schimb de case./ Când am avut nevoie de unele volume împrumutate,/ plimbatul acestora pe drumuri înapoi,/ căratul bibliotecilor în locurile de unde au fost strămutate ni s-a părut mai anevoios,/ am zis că o mai bună variantă ar fi să trăim împreună,/ îi ştiam în detalii configuraţia minţii,/ i-o mângâiasem odată cu atâtea cărţi pe filele cărora mi-am plimbat ochii,/ gândurile, buricele degetelor” (Ca-n cărţi). Lexicul somatic (piele, braţe, inimă, sânge, burtă, buze ş.a.) este utilizat din plin ca indiciu al intensităţii reacţiilor afective sau ca un mijloc de sporire a autenticităţii. Emoţia devine palpabilă în momentul în care este exprimată prin gesturi corporale: „îşi va lipi nările reci de nările mele, să expire în nasul meu” (Va, voi, vom). Aurelia Borzin nu apelează la confesiunea tradiţională, ci, în spiritul generaţiei sale, urmăreşte şi prezintă răspunsurile corpului la orice fel de trăire. Temerile, frustrările, bucuriile sau aşteptările, exprimate corporal, capătă concreteţe şi devin reflecţia unei iubiri fervente. Discursul visceralizat, mai îmblânzit decât la poete ca Ruxandra Novac, Miruna Vlada sau Elena Vlădăreanu, alternează cu descrierea minimalistă sau, uneori, metaforizantă, dar şi textualistă a banalului cotidian, de fiecare dată fiind evidentă tendinţa de relevare a sentimentelor trăite la maxim: „M-am înfăţişat înaintea lui rusalcă aburindă ieşită din baie,/ cu rotunjimile luminând miezul nopţii,/ cu laptele picurându-mi din mamele,/ pe bune, în ce priveşte laptele, restul sunt metafore./ Şi mi-a dat o gură de ajutor,/ până l-am atras definitiv în vâltoare, înecându-l...” (Eroticon).

Aceeaşi retorică este utilizată şi în a doua categorie de texte – în poemele gravidităţii. Citite pe blog, secvenţele păreau doar însemnări, periodice, ale unei poete-femeie ce descoperă, cu mirare, teamă, dragoste şi, uneori, oboseală, taina procreării. Puse alături în carte, acestea (confesiuni ale gravidei/lăuzei, secvenţe din „jurnalul Degeţicăi” şi „epistolare” ale mamei către nou-născută) constituie un poem al născătoarei, nu din Duh Sfânt, şi nici din lacrimă, ci din carne, „scoţând sunete groase, sacadate în timpul expulsiei,/ sunete ce puteau fi confundate cu un grohăit” (Jurnalul Degeţicăi).

Aurelia Borzin este printre puţinii (foarte puţinii!) scriitori români care are curajul să exploreze acest subiect – graviditatea-naşterea-lăuzia –, considerat, se pare, non-poetic sau, poate, prea intim pentru a fi dezvăluit. Poate fi menţionată aici doar Ioana Nicolaie, cu „prozo-poezia” sa Cerul din burtă (2005), numită de critici „o monografie poetică a gravidităţii”. Secvenţele intitulate Epistolare vin pe linia poemelor din Dicţionarul Mara (2009) de Dan Coman sau din Sebastian în vis (2010) de Radu Vancu. Doar că în textele din De-ale vieţuitoarelor prevalează biologicul, autoarea insistând pe cartografierea legăturii fiziologice dintre tată-mamă-fiică. În plus, este relatată/zugrăvită nu doar însuşirea experienţei materne-paterne, ci, printr-o schimbare de perspectivă (este vorba de poemele intitutale Jurnalul Degeţicăi), şi învăţarea/cunoaşterea dragostei filiale: „Tata a scos din coşul cu rufe câteva tricouri de-ale mamei,/ le-a aşternut în fotoliu, m-a culcat în el ca-ntr-un uter,/ la un picior distanţă de biroul la care lucrează – atât cât să ajungă să mă legene,/ s-a aşezat în faţa computerului,/ ticăitul tastelor se aseamănă întrucâtva cu bătăile inimii ei,/ m-am ghemuit cu faţa în mirosul lenjeriei./ Ar putea-o înlocui dacă ar avea şi două ţâţe cu lapte,/ dar atunci nu ar mai fi tată”.

Visceralizată şi cotidianizată, plină de senzualitate pigmentată cu referinţe livreşti, poezia Aureliei Borzin impresionează prin gradul sporit de intimism şi autenticitate, lăsând impresia unei exprimări fireşti, degajate a senzaţiilor/trăirilor provocate de comunicarea (de cele mai multe ori, corporală) cu „vieţuitoarele” din imediata apropiere. Este o poezie care poate şoca prin sinceritate şi aparentă lipsă de pudoare, dar care debordează de vitalitate şi impresionează prin asumarea fără nicio rezervă a tuturor componentelor feminităţii.

Prefaţa cărţii DE-ALE VIEŢUITOARELOR (Ed. Vinea, 2014), de Lucia Ţurcanu 


3 decembrie 2014

Roluri

După o lungă vară indiană, în sfârșit a venit și aici toamna. Plouă de două zile. Dacă ar fi ploaia asta în Chișinău, orașul ar fi demult inundat. Din când în când merg la bucătărie să mă uit pe geamul ce dă înspre drum. Nu pentru că aş vedea mare lucru. Tocmai din motivul că nu văd decât o nebuloasă acolo unde acum câteva zile era şi cer, şi pământ, şi apele golfului. Încerc să nu-mi dau pe față semnele de îngrijorare. Ar trebui să vină. Totuși plouă de două zile cu găleata. Ar trebui și îl aștept. Fata asta, care vede și înțelege mai multe decât cred, se apropie de mine dorind să mă liniștească: ”Mama, lasă că acuș tata o să vină. În 3, 7, 9 minute. Și o să tlăim feliciți până la adânci  bătlâneți”.
”Mama, hai eu o să fiu plințesa, tu plințul, ial tata calul!” Ne jucăm în rolurile distribuite la dorința ei. La un moment dat prințesa se apropie de mine și mă sărută. ”Te-am sălutat, plințule! Ca să avem un copil!” Calul se uită nedumerit că a rămas cam pe din afară.  

2 decembrie 2014

Din experiența de a te simți exotic

Deși stăm de câteva luni aici, alături de indivizi din toată lumea, sunt cea mai exotică în cercurile în care merg. Lumea strânge din umeri când aude de Moldova. La fel și P. E primul Fulbright Scolar la UC Berkeley. Când le spui de Ucraina, de România, se pare că se face ceva lumină în mintea lor, în ce privește poziționarea noastră geografică.
 
Aștept să se facă verde semaforul. Alături de un bărbat în vârstă. Așteptăm. Mă salută. Îl salut. Mă întreabă de unde sunt. (Eh, am ceva în mine dacă se vede de la o poștă că nu sunt californiancă! Dar dacă mai deschid și gura, sigur ca nu sunt. Nu cred că e numai faptul că la 2 decembrie nu umblu în tricou și în șlapi, cum se poartă pe aici, și mă îmbrac din obișnuință calendaristică ca atare.) Este primul care reacționează mai mult decât normal - exclamând, când aude de Moldova. Credeam, ba eram sigură că a confundat cu ceva această denumire, mai mult decât stranie pentru lumea de aici - ne-cu-nos-cu-tă. Dar bărbatul acesta continuă să-mi vorbească: despre Chișinău, despre Tiraspol, despre pogromurile asupra evreilor și emigrarea din această cauză a familiei sale în San Francisco. S-a născut american. Nu a fost niciodată în Moldova, dar vorbește cu tristețe și nostalgie despre tinerețea risipită în Uniunea Sovietică a părinților săi. Mai mult, nu crede că va veni vreodată în Moldova. Știe că e cea mai săracă țară din Europa. Mă întreabă delicat (construind vreo trei fraze de mai mare dragul...) dacă e ”safe” să vină. (Mă mir încă o dată cum pot americanii să vorbească de-o manieră politicoasă despre lucruri pe care majoritatea dintre noi, de obicei, le exprimăm de-a dreptul, găsind chiar o scurtătură pentru asta: o etichetă, o înjurătură. Veșnica obsesie a ”țărilor civilizate” în raport cu țările ”sălbatice”, din tumba-iumba: dacă e ”safe”. Aici, în America, în multe privințe este mult mai puțin ”safe” decât la noi...)
 
O discuție între două culori ale semaforului. Atât cât am traversat o stradă. O stradă mare cât un ocean. De sute de mii de km. Până acasă. De cealaltă parte a drumului ne-am dat mâina. Am făcut cunoștință. Steve a cotit la dreapta. Drumul (mi) se întindea în linie dreaptă înainte, strălucind în lumina farurilor de mașini și a felinarelor.

16 septembrie 2014

ritualic

Ca să te păcălim și să nu faci scandal îți turnăm și ție câteva gâturi de apă în care adăugăm ceva vin - iese un fel de rosé, și ești toată numai exclamații. Îl sorbi până la ultima picătură, de obicei, dintr-odată, deși ai vrea să te oprești după câteva înghițituri ca noi, să-l mai pui pe masă, să-l savurezi pe îndetele, chiar faci ceva încercări în acest sens. Apoi ții ceva timp paharul cu capul în jos până se preling ultimele picături, îi lingi marginile și suprafața pe dinăuntru cât îți încape limba. După care îl duci ca pe o scoică la ureche și asculți valurile golfului San Francisco. Îmi pui și mie paharul la ureche, mă întrebi dacă aud golful. Îi duci și lui taică-tău paharul la ureche, să confirme. Și valurile acelea ne duc, ne duc...

15 septembrie 2014

Mama, eu unde m-am născut?
În Moldova.
Da' bunica Malgaleta?
Tot în Moldova.
Da' bunelul Ion?
Tot în Moldova.
Da' bunelul Nicolae?
Tot.
Da' bunica Maiia?
În Siberia.
Unde?
În Siberia.
Unde?
De ce când V își bagă capul între picioarele noastre, se agață de ele ca de niște cârje și ne îndeamnă să mergem prin casă, ne spune că suntem bătrâni...?


Fata cu ideile

"Mama, am o idee."
"Ce idee?"
"Ideea mea este tata. Da' tu ai o idee?"

"Tata, am o idee."
"Ce idee?"
"Ideea mea este mama. Da' tu ai o idee?"

10 septembrie 2014

Primul tău hot dog. "Mami, seamănă cu "dog", cu câine!"

Cânţi prin casă: "Lo li lo, lo li lo". 
"Da' de unde ai învăţat cântecul ăsta, Voichiţa?"
"De la tine."
"Când?"
"Când elam în bultică."
Se prea poate.

Când ceva nu-ţi place, sau te doare: "Vleau la tine-n bultică..." Ai doi ani şi cinci luni şi, probabil, memoria de altădată încă nealterată.