Voica a insistat în numele Kirei să nu doarmă la amiază. Fie. Dar vă culcați la 8! Au inventat o instalație. Dar mai întâi au făcut un castel din toate pernele din casa, cu pereți din cărți. Din castel iese o sfoară care trece prin manerele ușilor de la baie, dormitor, bucătărie și se termină în mânerul ușii de la bibliotecă. La capătul sforii stă bine legată o brățară de metal. Prințesele trag de sfoară și brățara lovește în ușa bibliotecii, unde stăm noi, servitorii, adica eu și Petru (ni s-a atribuit acest rol și am fost anunțați). Servitorii trebuie să iasă la semnalul prințeselor și să le deservească (de obicei, cu ceva gustos de mâncat sau băut și să le citească câte-o poveste din vreo una din cărțile pe care prințesele le aleg din pereții castelului). Peste câteva ore, când am simțit că mă sufoc, și de jocul ăsta în care nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să joc, și de castelul care ocupă tot salonul, și de ușile blocate de instalație, am încercat să-mi revendic spațiul și să formulez clar că toată... harababura asta trebuie strânsă. Ei, și s-a început: că noi părinții nu avem imaginația copiilor și nu putem inventa lucruri noi și nici copiilor nu le dăm voie, că ele au muncit mult să facă castelul și instalația, dar pe noi ne interesează doar curățenia. Eheee... De-acum mai bine mă sufocam... decât să mă simt o mamă incapabilă să înțeleagă nevoile copiilor... În gând, mă mai consolam cu ideea unei zile mai scurte... și că se vor culca mai devreme cum ne-am înțeles. Dar s-au culcat ca de obicei... cică Kira a ațipit preț de-o poveste, când partenerul meu servitor, citea în castel.