Acum că m-am calmat şi disting localizarea durerilor de tâmple, îmi sprijin spatele de speteaza scaunului să stau drept şi mai ales să gândesc. P credea că petele astea nu-mi vor mai trece. Eu credeam că voi muri de dureri de cap (prima dată am simţit cum mi se desface bucăţi-bucăţi şi merită să consemnez asta). Din fericire, credinţa nici unuia nu s-a adeverit. Am stat închisă să decid. Întotdeauna când se pune problema plecatului mă surprind că fac deja corp comun cu ceea ce vreau să părăsesc. P zice că emoţiile (mele) sunt semn de imaturitate. Probabil, doamnele mi-au făcut un bine. Am acumulat suficientă revoltă şi energie care să mă mişte înainte. Şi mai ales am început să coc, să coc o idee extraordinară! Şi P e alături. Îi simt umerii - un zid după care mă retrag şi toate rămân de partea ailaltă
.
Prntre altele, am reuşit fără să vreau să-l aduc în starea să urască o femeie pe care nu o cunoaşte. Femeia asta nu are nicio legătură cu doamnele de mai sus. Propria-mi creatură care-i bântuie acum imaginarul mă face să mă simt un creator atotputernic. Am modelat mintea lui încât aceasta lucrează chiar dacă nu mi-am dorit chiar în felul ăsta. Dar încă să-mi fi dorit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu