o pizza zburătoare

Intru. Pământul florilor este schimbat cu pământ proaspăt din pădure. Frigiderul e plin cu produse. P face exerciții cu diafragma aplecat deasupra mingii enorme. Mi-o umflă. În fața tv-ului. Concomitent, trage cu coada ochiului la știrile despre Biden. O bătrână zice că au podidit-o lacrimile ascultând discursul din scuar. Un vârstnic, seamănă cu bunelul, își manifestă regretul de a nu i se fi permis accesul în interiorul îngrăditurii, mai aproape de scenă, deoarece instalațiile de semnalizare a obiectelor metalice reacționau la hainele sale. Scoate din buzunarul scurtei, în fața camerei de luat vederi și eu îl văd cu această ocazie, o unealtă de metal de vreo 15 cm cu care se strâng și se desfac șuruburile și piulițele. Că doar nu puteam s-o las... sub gard. Eu cu dânsa lucrez. Îmi trebuie. Explică bătrânul reporterului. La rolă se gătește pizza. E a treia încercare a lui P de a face o pizza normală. Prima dată, am strâns-o din tavă într-o sacoșă, era nu știu cum lichidă, și am dus-o direct, fierbinte cum era, să se ospăteze câinii din curte. A doua pizza a fost nu cu mult mai grozavă decât prima. Dar am lăsat-o până dimineață poate se întărește. A doua zi am gustat-o la un colț cleios și a ajuns până la urmă la aceiași destinatari. Și cu fiecare nereușită P se înverșuna și mai mult să exerseze până să-i iasă o pizza adevărată. A-de-vă-ra-tă! Să mă cucerească. Du-te măi băiete și cumpără aluatul și totul se va rezolva de la sine. Intuiesc că veriga slabă în aceste strădanii sisifice este de fapt făina integrală. Dar P se încrâncenează și mai mult. Urmează să scoată și această pizza din rolă. Mă așez cu o doză de solemnitate la masă. Torn ceva vin roșu în pahare. Aprind lumânările de pe geam. Pregătesc atmosfera, dacă nu înțelegeți. Am auzit numai un început de strigăt. Când m-am întors, tava cum se învârtea în aer așa se învârtea. I-am urmărit, aproape fără să respir, traiectoria. A făcut trei rotocoale în semicercuri. Cu bucățile de roșii ieșite ca niște ochi bulbucați din orbite. Acum înșirate pe perete. Și... pleosc, cu fața pe covor! După blatul semi-tare ne dădeam seama că asta era cea mai reușită pizza de până acum. Mie mi-a revenit sarcina să susțin pizza cu tava, să o împing în covor, pe măsură ce P îl ridica de la o margine, ca să aburcăm pizza înapoi în tavă. Când am întors covorul cu fața în jos, și pizza se reașeză în albia ei. Am luat covorul de pe ea, ca un capac. P are această experiență cu ceaunul cu fasole. Din timpul studenției la Iași. Doar că acum, ne-am bucurat pe-adevărate... pentru că am aspirat bucătăria cu o zi mai devreme. Gustoasă-i... „plăcinta” a mârâit P cu fălcuțele pline. Și am dat din cap în semn că sunt de acord. Că aveam și eu gura ocupată.