în serpentină

la începutul începuturilor ne culcam în pijamale, dormeam ca soldăţeii,
aproape fără să ne mişcăm, fără să ne atingem, fără să respirăm.
în virtutea proximităţii afective, corpurile noastre, independente de noi,
urmau rânduiala lor şi aveau nevoie de timp să se acomodeze.
el intrase în insomnii. câteodată mă trezeam de greutatea privirii lui,
zicea că dorm cu gura, ochii întredeschişi şi am un profil perfect,
se scuza jenat că e din cauza câinilor care latră sub geam,
din cauza vecinului nevrotic care se dă cu capul de pereţi,
aruncă scaunele de podele, din cauza maşinilor care fac virajuri prin curte,
din oricare altă cauză.
am instalat geamuri termopan, am căptuşit pereţii cu material termoizolant,
dormitorul s-a transformat într-un cocon,
corpurile noastre deveniseră maleabile.
a urmat o perioadă în care se trezea dimineaţa cu chiloţii sub pernă
şi nu-şi putea aminti cum ajungeau acolo.
acum suntem la faza dormitului goi-goluţi,
cu picioarele unul peste altul, de-a întoarselea, încolăciţi ca şerpii.
i-am văzut la grădina zoologică, nu cea de la porţile oraşului, jalnică,
dar cea de pe Maria Cebotari. cu o crenguţă pe care o introduc
printre gratiile cuştii îmi adâncesc mâna în corpurile lor,
dar sunt atât de împleticiţi şi căzuţi în reverie că nu-i mai deznoadă,
nu-i mai trezeşte nici cea mai tare crenguţă din cel mai rău vis.