Vecinii de deasupra noastră obligatoriu se ceartă și se încaieră cel puțin de două ori pe săptămână. Dau cu piese de mobilier și veselă în pereți. Trântesc ușile. Țipă. Se pălmuiesc. Se umilesc și se insultă. Se trântesc corp la corp. Și nici unul nu cedează. Toate se întâmplă într-o reciprocitate sacadat-ritmată ca pe un ring de box cu doi pugiliști egali ca forță. De câteva ori P era gata să sune la poliție. Odată chiar a făcut-o, fără nicio susținere din partea mea. Ce ai tu să te amesteci în relația lor de familie? A venit poliția, cuplul a deschis ușa și a început să ia la întrebări oamenii legii. Ce vreți? Cine v-a chemat? Suntem o familie fericită și viața noastră ne privește numai pe noi. Ușă închisă. Azi i-am auzit din nou. Aproape la fel de gălăgioși. Făceau dragoste. Dacă nu i-aș cunoaște aș fi putut crede că aceste sunete, pocnete, răcnete, smucituri, sunt provocate de durere, de furie. Pentru că nu se deosebeau tare mult de cele din alte zile. I-am făcut un semn lui P: hai să sunăm la poliție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu