transfer de vinovăție

După ce m-a servit cu ceai, stăruind să mănânc cele două tartine cu cașcaval (eh, îmi place cașcavalul, dar îmi era incomod), mi-a spus că la salariul pe care-l are, își permite rar de tot - o dată în câteva luni - să cumpere vreo sută de grame de cașcaval și când se întâmplă - în familie e sărbătoare. Mă simțeam aiurea și-mi era tare rușine. Începusem un monolog interior mea culpa, iar doamna - așezată jos, lângă picioarele mele - continua să se vaicăre, să plângă și să râdă concomitent. Stomacul îmi devenea din ce în ce mai greu, de parcă aș fi înghițit două pietre. Am suportat rușinea asta cât am putut. Mai bine zis, până când mi s-a făcut rău de tot. Nu mai înțelegeam... dacă e de la aerul închis din apartament, de la... cașcaval sau de la mustrările de conștiință. M-am scuzat sub pretextul că am o întâlnire importantă de care tocmai uitasem și am ieșit. În timp ce coboram mi-am amintit de Amelie Nothomb, de Metamorfoza tuburilor: să muști mâna care se întinde să-ți ofere ceva, pentru că la celălalt capăt al brațului există un gând, iar la capătul acelui gând există un interes, iar la capătul... stomacului meu era un sentiment de vinovăție. În fața scării am vomitat și brusc m-am simțit ușurată. Atât de ușoară încât a trebuit să mă așez pe o bancă. Un câine maidanez s-a apropiat grăbit și a lins urmele.