V are o nouă jucărie. Nouă pentru ea. Altfel, e de la „lucrurigratis”. Un motan de pluș. Fără un ochi, dar cu un aer aristocratic: lăbuțe fine și lungi, fular în culori pastelate în jurul gâtului, o gură roză, delicată, întinsă toată fața, șoricei veseli pe hăinuță. Te uiți la el și înțelegi că motanului ăsta nu îi e a șoareci. Și ca orice jucărie, devenită ființă și parte din viața ei, trebuie să poarte un nume... V a privit atent motanul și ne-a anunțat că îl cheamă... Vasile Alecsandri. Câteva nopți a dormit cu el. Erau de nedespărțit. Chiar dacă e destul de măricel, ținea neapărat să-l ea la grădiniță. Oricât îl înghesuia în rucsac capul tot îi rămânea afară. „Cred că vrea să vadă și el Bucureștiul”, făcea înțelegătoare. După care s-a întâmplat o mișcare bruscă în relația lor - Vasile Alecsandri a început să plângă la baie, nu vroia să-și spele lăbuțele, a zgârâiat-o pe mână - din ce mi-a povestit când am ajuns acasă - și V a revenit la iepurele ei dintotdeauna, Izi. Pe care, de altfel, îl cam ignorase de când a apărut în casa noastră Alecsandri. „Dacă nu vii să dormi cu mine, mă culc cu Vasile Alecsandri!”, îmi zice azi pe un ton hotărât P luându-l cu el sub plapumă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu