Aseară, la culcare, improvizez o poveste despre un imprimeu de pisică de pe rochia unei fetițe, care la un moment dat a prins viață și a fugit de pe rochiță. Ca de obicei, abia de închei povestea că fetele încep să mă roage să le mai spun una. „Din capul tău, nu din cărți”, precizează Voica. P se oferă să le-o spună el. „Povestea să fie despre cum în familia noastră se mai naște un copil – un frățior, și Kira nu mai are parte de nimic!”, continuă V. P ezită contrariat. Nu vrea să admită nici „în poveste” să mai avem un copil. (Înainte de căsătorie ne doream patru copii. După ce s-a născut V, am căzut amândoi de acord că trei va fi suficient. Iar când a apărut K, am văzut că doi e perfect.) V încă mai suferă în statutul ei de soră mai mare. Uneori, așa și ne zice: „Nu mai vreau să fiu sora mai mare”. Deși se revoltă, cred că e o suferință cu care s-a adaptat. Nu o mai sperie apariția vreunui copil în familia noastră. Oricâți/oricâte „frăți-oare” ar apărea, pentru ea zarurile au fost aruncate, va rămânea pentru totdeauna sora mai mare. În schimb, ce poți să-i dorești surorii mai mici care a venit și ți-a dat peste cap confortul de a fi singurul boț de aur și de a îi avea pe mama și tata doar pentru tine? O suferință ca aceea pe care ai trăit-o tu însăți. Ca o răzbunare. Kira să fie detronată! Să-i ia cineva locul de mezină. Până la urmă, P a născocit o povestioară despre doi părinți, Petra și Aurel, care aveau două fete și un băiețel. Și părinții aceea nu știu cum au reușit, mă rog..., ca în poveste - idilic și compensatoriu, să se împartă și să se dăruiască fiecăruia de cât are nevoie ca să crească împlinit.