2 august 2010

Foaie pentru dragoste, sex şi literatură

Mi-amintesc de o după-masă. A fost singura dată când era cât pe-aci s-o sărut de-adevărat. Era sâmbătă, afară ploua cu găleata şi eu eram la ea, pe verandă. Aveau o verandă mare acoperită. Jucam dame. O tachinam din când în când fiindcă nu voia nici în ruptul capului să-şi mişte regii din ultimul rând. Dar n-o tachinam prea tare. Parcă nu prea-ţi venea s-o tachinezi pe Jane. De fapt, când se iveşte ocazia, îmi place să tachinez fetele până le fac să sară în sus. Dar ce e curios e că, atunci când îmi place serios o fată, nu-mi mai vine s-o tachinez. Uneori am impresia că le place să le tachinezi ― de fapt, ştiu că le place ―, dar îţi vine greu să începi, când le cunoşti de mult şi nu le-ai tachinat niciodată. Vă povesteam deci de după-masa în care era cât pe-aci s-o sărut pe Jane. Turna cu găleata şi noi stăteam pe verandă şi, deodată, beţivul cu care era măritată maică-sa a ieşit pe verandă şi-a întrebat-o pe Jane dacă e vreo ţigară prin casă. Nu-l cunoşteam prea bine, dar părea să fie exact omul care nu vorbeşte cu tine decât dacă vrea să-ţi ceară ceva. Nesuferit individ. În orice caz, Jane n-a vrut să-i răspundă când a întrebat-o dacă nu ştia unde erau ţigările. Atunci a mai întrebat-o o dată, dar Jane nu i-a răspuns nici a doua oară. Nici măcar n-a ridicat ochii de pe tabla de joc. În cele din urmă, tipul s-a întors în casă. După ce a plecat, am întrebat-o pe Jane ce naiba se întâmplă. Dar n-a vrut să-mi răspundă nici mie. Cel puţin nu atunci. S-a prefăcut că se concentrează asupra jocului, şi aşa mai departe. Apoi, deodată, a picat o lacrimă pe tabla de joc. Pe unul din pătrăţelele roşii, mamă, parc-o văd şi acum. Apoi a şters lacrima, frecând tabla cu degetul. Doar atât. Nu ştiu de ce, dar asta m-a indispus îngrozitor. Aşa că m-am ridicat, m-am dus lângă ea şi am silit-o să-mi facă puţin loc pe balansoar, ca să mă pot aşeza şi eu alături. De fapt, m-am aşezat pe genunchii ei. Atunci a început să plângă de-a binelea, şi, înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit sărutând-o unde nimeream ― peste tot ― pe ochi, penas, pe sprâncene, pe frunte, peste tot, chiar şi pe u re c h i , pe tot obrazul, doar pe buze nu. Se tot ferea şi parcă nu voia să mă lase s-o sărut pe gură. În orice caz, mai mult decât atât n-am sărutat-o niciodată. După un timp, s-a ridicat, a intrat în casă, şi-a pus puloverul acela alb cu roşu care mă dădea gata şi ne-am dus la o porcărie de film. Am întrebat-o pe drum dacă domnul Cudahy ― ăsta era numele beţivanului ― încercase vreodată să se dea la ea. Era foarte tânără, dar foarte bine făcută şi n-aş fi pus mâna-n foc că secătura de Cudahy n-ar fi fost în stare să se dea la ea. Totuşi, Jane mi-a spus că nu. N-am descoperit niciodată ce naiba se întâmpla acolo. Sunt fete aşa, de la care de fapt nu afli niciodată ce se întâmplă. N-aş vrea să vă închipuiţi că Jane ar fi fost un sloi de gheaţă sau mai ştiu eu ce, numai pentru că nu ne-am sărutat şi nu ne-am aiurit niciodată prea mult. Nu era. Uite, de exemplu, ne ţineam mereu de mână. Îmi dau seama că asta nu pare cine ştie ce, şi totuşi era minunat să te ţii cu ea de mână. Cu alte fete, când te ţii de mînă, ai impresia că mâna lor parc-ar muri într-a ta…


J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară

3 comentarii:

  1. doua fragmente care mi-au pacut :)

    În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii – şi nimeni în jur, adică nici un om mare , în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpastii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copii ca să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că e o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.

    …cu banii pe care o să-i câştig, o să-mi clădesc o colibă, în care o să trăiesc tot restul vieţii. Am s-o aşez chiar la marginea pădurii, nu în pădure, la margine, fiindcă vreau să aibă soare tot timpul. Cât mai mult soare. O să-mi gătesc singur, şi mai târziu, când am să întâlnesc o fată frumoasă, dar tot surdo-mută, şi o să ne căsătorim, şi o să stea la mine în colibă, şi de câte ori va dori să-mi spună câte ceva, va scrie pe hârtie ca toţi ceilalţi. Şi dacă o să avem copii o să-i ascundem undeva şi o să le cumpărăm o grămadă de cărţi şi o să-i învăţăm noi singuri să scrie şi să citească…
    :)

    RăspundețiȘtergere
  2. O savoare, pasajele! E unul din personajele cu care am empatizat până la desfiinţare!

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-a plăcut mult cartea asta.

    Şi Salinger , mereu genial . Pare rău că a pleacat...

    RăspundețiȘtergere