17 august 2010

Scriitoare servitoare?

Necesitatea înţelegerii unor lucruri determină fiinţa umană să le eticheteze şi să le categorisească. Doar că aceste etichete şi categorii, de cele mai dese ori, nu depăşesc nivelul unor stigmate, prejudecăţi. Bineînţeles, sunt „prejudecăţi necesare” într-o măsură oarecare, fie că ni le fixăm singuri sau le preluăm de-a gata. E ca şi cum nu ne-am putea orienta în spaţiul din jurul nostru, în comunitatea/societatea din care facem parte, fără a îmbrăca lentilele, unanim acceptate, prin care să privim mai mult sau mai puţin iluzoriu, dar care lentile, în schimb, ne oferă o anumită siguranţă şi adeziune la grup, la întreg. Mai mult decât atât, prejudecăţile asigură un grad de mobilitate a gândirii, André Gide calificându-le în Jurnal-ul său drept cârje ale inteligenţei, dar este vorba de o inteligenţă umană care nu mai are capacitatea de a se mişca înainte cu de la sine vigoare. În mare, lejeritatea – spre care suntem predispuşi – de a gândi în..., respectiv a opera cu stigmate, se încadrează fără distonanţe în trendul fast-food-ului şi al semifabricatelor. Situaţia cea mai jalnică şi demnă de milă mi se pare însă, atunci când stereotipurile eclipsează pur şi simplu un segment abia tangibil, cum ar fi cel al literaturii.
În concepţia colectivă, un scriitor trebuie să fie neapărat sărac sau boem, sau amândouă la un loc – şi mai bine!, să fie alcoolic (de ce nu?), să bea cafea în exces până i se îngălbenesc ochii, şi să degaje cu nonşalanţă fumul de ţigară în rotocoale deasupra frunţii mult pătimite şi plină de ridurile înţelepciunii (dă bine la imagine, nu?), să scrie... patetic, o pereche de ochelari nu ar strica în tot acest arsenal, ochelari pe deasupra cărora să privească grav etc. Culmea e că înşişi scriitorii (o bună parte din ei), au această reprezentare despre cum ar trebui să arate un scriitor şi tind să-i corespundă.
În cadrul Conferinţei Tinerilor Scriitori, organizată recent de Uniunea Scriitorilor, un fragment din discursul unui scriitor suna în felul următor (citez din memorie, cu mare grijă să păstrez esenţa mesajului): Îmi scald privirea în frumuseţea voastră, fetelor, dar să ştiţi, creaţia cere jertfe, aşa că trebuie să vă decideţi de pe acum, ori literatura, ori căsătoria!” (păcat că scriitura nu-mi permite să redau şi tonalitatea solemn-declarativă, categorică a discursului, am plasat un semn exclamativ, dar... ce-i un semn de umbră-n depărtare...) – afirmaţie care a stârnit râsete zgomotoase pe de o parte, vorbitorul în cauză fiind susţinut cu gesturi aprobative de către ceilalţi scriitori, şi zâmbete discrete pe de altă parte. Credeam că perechile „literatură masculină/literatură feminină”, „viaţă personală/creaţie” etc. nu mai sunt nişte antinomii de prin secolul al XVIII-lea (cel puţin, între acestea nu mai există o confruntare stupidă de suprafaţă, în care acestea să se excludă reciproc), iar arta, la general vorbind, nu se mai judecă după criterii extra-literare. Aceasta dincolo de faptul că am în minte un pomelnic cu nume feminine care au făcut literatură, în modul cel mai direct şi care au fost căsătorite la rândul lor (nu mai vorbesc de faptul că au avut şi copii, pentru că scriitorul în cauză nu a pus problema reproducerii, doar pot să bănuiesc ce avea în vedere: copii, cratiţe, menaj etc.): Amantine Aurore Lucile Dupin şi Mary Anne Evans (cunoscute sub pseudonimele bărbăteşti George Sand şi, respectiv, George Eliot, cea din urmă, după cum spunea, alegându-şi un pseudonim bărbătesc pentru a fi sigură că operele sale vor fi luate în serios), Simone de Beauvoir, Nora Iuga, Anna Ahmatova, Magda Isanos, Gabriela Melinescu, Angela Marinescu, Agatha Christie, Hortensia Papadat-Bengescu (parte din ele, dărâmate de boli incurabile), Marina Ţvetaieva şi Virginia Woolf (care s-au sinucis, tocmai din motivul unor astfel de stereotipuri) etc. Domnilor, astea au fost/sunt şi femei şi scriitoare şi, pe deasupra, căsătorite! Prea mult într-o singură persoană? Incredibil de mult? Insuportabil? Până la urmă viaţa personală a fiecăreia dintre ele contează mai puţin. În ce măsură o valorifici literar e un alt subiect. În literatură, te creditează, finalmente, doar valoarea textului. Atât.
Paradoxal e că scriitorii nu pun „problema” şi în sens invers: să rămână ei veşnici celibatari, retraşi în turnul de fildeş sau călugăriţi, jertfindu-se în numele creaţiei, pentru că raţionamentul lor e mai simplu decât se poate crede: 1. o soţie (orice soţie) = o servitoare; 2. o scriitoare ≠ o soţie pentru că 3. o scriitoare ≠ o servitoare. Şi când mă gândesc că suntem în secolul 21...
Prea lesne şi categoric sunt văzute unele lucruri şi cu tendinţe machiste, care nu mai lasă loc de nuanţe. Altfel, de unde ne-am trezi cu „teoria căsătoriilor mixte” (a se vedea „Rusoaicele” din Literatura şi Arta) şi a literaturii feminine care nu poate exista din momentul în care ţi se aplică o ştampilă în paşaport.

2 comentarii:

  1. Daca-i s-o luăm în glumă, îmi amintesc, în context, cum s-ar zice, de o foarte bună poetă de la noi, căsătorită (şi încă... cu un poet, boem, bineînţeles). Dacă n-ar fi fost... de unde o bună jumătate din "temele" ei lirice? Chiar îl invidiam pe poetul respectiv: le dăm şi noi, muritorii de rând, pretexte şi subiecte poetice soţiilor noastre, dar dacă nu-s poete... se pierd subiectele (că noi nu suntem mai prejos de poetul X, cel puţin, la venirea acasă "la ore mici", după o noapte dezlegată, ca-n poezia regretatului nea Gicu Vodă)...
    Iar la modul serios, poezia e în interiorul fiecăruia/ fiecăreia. Iese la suprafaţă sau nu, depinde prea puţin de "starea socială". Unora nici "absenteismul (sau: indeferentismul) familial" nu-i ajută. Nici chiar viaţa de boem. Nu există reguli. Şi dacă cineva vrea să-şi dilueze viaţa de poet cu alcool, e în drept s-o facă. Dacă altul o poate armoniza perfect cu cea de (bun!) familist - s-o facă!
    Codul bunelor maniere poetice nu există, cu atât mai puţin trebuie băgat regulile cuiva pe gât! Sper să nu mă ascultaţi nici pe mine, cine ajunge cu cititul aici...
    mvc

    RăspundețiȘtergere
  2. Stimate domnule Ciobanu,

    Apreciez reacţia/atitudinea adecvată, sănătoasă pe care o aveţi faţă de subiectul pus în discuţie, dar mai ales faptul că aţi binevoit să v-o expuneţi desfăşând tăcerea monologată a acestui text.

    RăspundețiȘtergere