metamorfoze

În ultimele zile am făcut turism mai în voie. Am renunțat și la ideea pe care-o aplicasem alte câteva zile mai înainte: de a explora, fiecare, trasee diferite, astfel încât seara, la întoarcere, să povestim cu lux de amănunte unul altuia ce am descoperit, călătorindu-ne reciproc, imaginar. Ne-am acomodat cu gândul că oricâte am face ca să trăim și să comprimăm cât mai multe experiențe pariziene posibile, o lună nu e decât o lună. În ultima zi am coborât în catacombe - 20 de m sub pământ, sub rețelele de metro, sub sistemele de canalizare ale orașului. Pe măsură ce cobori treptele spiralate, cutia toracică te strânge într-un mod ciudat, parcă respiri, dar aerul, datorită compoziției sale, are un fel de ineficiență. Pulsul inimii ți se întețește. Capul îți devine mai greu, iar pe măsură ce înaintezi, tot corpul. Și aproape ești pe punctul de a te întoarce, dar galeriile osuare abia te așteaptă: Arrête! C'est ici l'empire de la mort. Traversezi culoare din pietre umede. Unele înguste de-un om. Scăldate în lumina palidă a becurilor amplasate rarefiat. Pe unele porțiuni, din roca tavanului picură apa, pe altele plouă de-a binelea. Încerci să ocolești sau să sari băltoacele. Prin părți - pereți clădiți din oase și cranii - osemintele din diverse cimitire, cimitire întregi depozitate aici.

Abia la ieșire, la suprafață, poți aprecia cu adevărat aerul, lumina și din senin poți fi tare bucuros. Mai ales că te simți ușor, iar înțelegerea morții devine mai firească. O altă grandoare - cartierul Défence. În acest cartier de afaceri, cu clădiri și statui impunătoare te simți de câteva ori mai mic, dar cu toate astea, provocat să urci, să urci, mai ales că înălțimile, dacă vrei, chiar sunt de atins.

În metrou, un cerșetor cântăreț cu microfon, ne-a cântat pe rând, fragmente de șlagăre, din mai multe limbi, printre care, evident, și „Dragostea din tei”. Avea un accent haios și asta m-a convins că merită să-i arunc câțiva cenți în pălărie. În timp ce făceam bagajele, la Radio France, se transmitea un interviu cu un aero- pilot despre accidentele avioanelor.

La Paris am avut nevoie de ceva timp să mi se disperseze senzația de vis și să încep să trăiesc cu adevărat. Ajunsă acasă, am aceeași senzație de vis. Parcă-s picată din copac. Redescopăr aceleași lucruri, în alte nuanțe și încerc să înțeleg metamorfozele astea mișcătoare în jurul meu.