Oare când va renunţa la limba gogo şi va trece la română?...

Ea. Priveşte în depărtare. E încă tânără. Ar putea fi şi frumoasă. Dar nu e. Nu mă întrebaţi de ce. El stă alături. Picior peste picior. Cu corpul uşor îndoit, aplecat în faţă. E încă tânăr. Cu toate că ar putea să nu fie.

Email-ul Olesei e în CC.
Ea mi-a spus că evanghelistul ei, Matei, a plâns după plecarea Voichiței și mereu întreba de ea. Ei, vezi că și între bebeluși există dragoste.
O seară plăcută.
Tata

PS. Trimite-mi și mie din foto.

Telefonul în dulapul cu haine, chiloţii lui P la gunoi, telecomanda sub pat, cheile printre jucării, jucării peste tot, creioane şi plastelină pe covoare, cearşafuri în ruj, ruj în cearşafuri, sare şi alte condimente în maşina de spălat, cărţi date jos de pe rafturi, laptop cu butoane smulse, flori de cameră chiluge, veselă scoasă din dulapuri, vază spartă, perete desenat, plinte desprinse. Abia mă reţin să nu-i dau câteva palme bune. Trântesc uşa de la wc în urma mea şi urlu cât mă ţin plămânii. După ce mă liniştesc, de partea cealaltă o aud pe V ţipând de spaimă. Ies şi-i propun să ne împăcăm. Îmi promite ca de obicei că nu va mai face. Îi e uşor să promită. O văd după privire că nu înţelege ce anume să nu mai facă. Mai ales nu înţelege că a promis. 

Ieşim la Licurici. "Ce copil cuminte!", se minunează lumea.
Cum o fi oare copiii răi? 

Am un sentiment de vinovăție că nu am luat-o cu noi. Mă surprind că vreau să-i cumpăr toate păpușile rusești care se vând pe la tarabe improvizate, toate matrioștile.

Peterburgul e plin de literatură.

El dă 10 Ermitaje în schimbul unei plimbări pe canale gen Moika, Fontanka.

El zice că dacă Ermitajul s-ar afla în Moscova, ar fi pur și simplu suflat în aur, dar așa... e pur și simplu îngrijit decent.

Când a intrat în carceră, am închis ușa în urma lui și i-am stins lumina. Să vadă cum e cu adevărat. A ieșit de acolo zâmbindu-mi.

Eram pe Neva când ni s-a părut că o auzim pe V. O fi de dor, sau chiar...

Pe străzi, o super-curățenie un pic totalitară. Niciun vagabond, niciun cerșetor. Lucru iar straniu. Înconjurăm de fiecare dată câteva cartiere sau mergem până la capătul bulevardului ca să gasim, în sfârșit, o trecere pentru pietoni. Nu sunt tare sigură că Moscova este un oraș pentru turiști. Mai degrabă unul pentru mașini.

Kremlin. P insistă să-mi arate steaua principală. Plouă cu găleata. 

În trecere peste pod. Doi turiști englezi. Ne fotografiem reciproc pe fundalul Kremlinului. Ei îmbrățișați. Noi îmbrățișați. Continuă să plouă la fel de convingător. Oricum, ne urmăm traseul.

Muzeul Pușkin. Prețul biletelor este diferențiat. Pentru străini e de trei ori mai mare. Noi le luăm la același preț ca cetățenii ruși, pentru că suntem din CSI. Atâta beneficiu avem și noi că suntem membri. Preimpresioniști. Impresioniști. Postimpresioniști. Am întrebat dacă sunt copii și ghidul a făcut ochii mari. Apoi dacă sunt aduse de undeva pentru expoziție, și i-a făcut și mai mari. Am avut o pornire să mă fotografiez lângă fiecare tablou de Picasso, Van Gogh, Miro, Manet, Cezanne etc., dar P nu s-a potrivit. Chiar dacă era și el impresionat și nu ascundea asta. Mi-a spus să aleg din fiecare sală câte două tablouri lângă care vreau să-mi pun fața. 

Mă simt confortabil să înțeleg ce se vorbește în jur și, în acelși timp, nimeni să nu priceapă ce vorbim între noi. Se spune că sunt tare mulți moldoveni în Moscova, dar probabil nu la expoziții, și nu în muzee. Vorbesc cu voce tare intimități și diverse porcărioare pe care, în alte cazuri, i le-aș fi șoptit la ureche sau în gând. 

Cu expresul în drum spre Peterburg. Lăsăm în urmă vremea ploioasă. Azi în Moscova e ziua orașului. Autoritățile urmau să împrăștie norii. Sper ca aceștia să nu ne ajungă din urmă la Peterburg. Cerul e înalt, pădurile la fel. Prin geam, sătuce din case din lemn, pitite printre păduri de brazi și mesteceni. Rusia profundă. Îl rog să nu tragă cu coada ochiului la ceea ce scriu că mă blochez. Ne schimbăm locurile. El trece la geam și se pierde în frunzișuri.

Să ne ierte V, dar nu, nu pentru părinți. Pentru iubiți. Vacanță pentru iubiți. În drum spre Sheraton Palace, fâșii de mesteceni înalți, cu tulpine subțiri, parte din ei îndoiți până aproape de pamânt ca niște chibrituri arse. De când am venit în acest oraș plouă întruna. Frigul vântos ne pătrunde prin haine. La intrarea în Piața roșie, o poartă de verificare. Câțiva oameni din serviciul de pază ne scotocesc în genți. Unul dintre ei îl întreabă pe P ce are în sticla de apă, îi cere să bea câteva gâturi din ea ca să se convingă că e apă. Ne-am mai învârtit prin jur, iar am dat a intrăm în zona pieței, iar P bea apă din sticlă ca să-i convingă că nu duce cu el explozibil.

Am mers pe la magazine să ne echipăm: fulare, umbrele, încălțăminte. Să nu o pățim ca germanii în iarna lui '41-'42, în războiul de ocupație, când au încercat să ajungă la Moscova, dar nu au reușit din cauza frigului. 

Sunt curioasă ce i-a spus Ioana Revnic. Pentru că după aceasta, V i-a dat mâna de parcă nu aş fi fost în preajmă, şi au coborât mână-n mână scările până la parter, ca două prietene pentru totdeauna. 

Îmbrac rochia de culoarea coralului, care-mi lasă spatele gol. Mă rujez la fel de aprins. Îmi trec în jurul gâtului un fular vaporos. Iau din portmoneul lui câteva bancnote. Copiii - acasă. Închid uşa lăsându-i pe amândoi de partea cealaltă. În geantă am ...Să ucizi o pasăre cântătoare. 

Un film documentar despre Roman Polanski. Ea desenează ceva alături de mine. E absorbită de foaie, de culori, de felul în care se aşază liniile. Sunt sigură că e aşa. La un moment dat, Polanski închide uşa în urma sa ieşind dintr-o încăpere. V ridică privirile spre TV, îi face semn cu mâna şi-l salută: Pa. 

Salonul Internaţional de Carte. Biblioteca Naţională. Habar de grijă. Ţipă şi vorbeşte cât de tare vrea. Se aşază unde şi când îi vine. Râde zgomotos. Cântă şi exclamă fără să-i pese de cei din jur. Poate să se apropie de oameni să-i apuce de genţi, de pantaloni. Îmi îmbrăţişează picioarele, trece printre ele, se întinde pe jos. Aleargă pe la standuri şi apucă ce cărţi îi sar în ochi. Tace cât vrea. Şi dacă nu vrea să vorbească, nu vrea. Se înfurie când nu-i dau ce doreşte. Lângă ea îmi dau seama ce încuiată sunt.

Ca să simplificăm relaţia noastră cu jucăriile care ocupă tot mai mult spaţiu în apartament şi, în acelaşi timp, totuşi, să avem o relaţie cu ele şi să le respectăm biografia, le punem nume. Numele persoanelor care au dăruit aceste jucării. 

Găinuşa Nastea

Cântăreţul Ion

Raţa Maria

Hopa-Mitică Saşa

Viţelul Petrea
Vaca Zina

Piramida Sergiu

Ursul Andrei

Xilofonul Rodica
Mingea Leontina
Mingea Corina
Mingea Stela 
(O fi vreo legătură, vreo explicaţie freudiană sau nu neapărat, că mingile sunt dăruite de femei?)
...

Dramaturga Alina Nelega zice că s-a amuzat în aceste ultime zile, 

că a ţine un atelier de scriere dramatică e ca şi cum ai antrena o echipă de fotbal,

că ea nu a făcut decât să ne ajute să ne descoperim vocea. 

Am fost ieri la menajerie. V a umblat azi toata ziua prin casă legănată şi mormâind. Era impresionant ursul şi pentru mine. Din cauza cuştii mizerabile în care e silit să-şi ducă existenţa. Când s-a ridicat în două picioare atingând cu creştetul plasa metalică de deasupra cuştii care îi e strâmtă, mă străbătuse gândul că nămila asta, într-un gest de voinţă, ar putea strămuta din loc gratiile acelea. Mi l-a amintit pe Uriaşul din "Zbor deasupra unui cuib de cuci". V era toată numai exclamaţii.

Tocmai am adormit-o pe V. De câteva zile, o fac îmbrobodită. Nu ştiu când şi cum şi-a creat obişnuiţa de a-şi învârti mâinile în părul meu în timp ce adoarme, sau şi mai bine, tălpile. Acum lupt să-i dezrădăcinez această deprindere care, numai gândind la ea, mă irită şi mă inflamează. 

De câte ori mă conving că inspiraţia trebuie să mă găsească scriind.

Em.GP trânteşte public uşa Cartierului. Corabia se scufunda încet, vorba lui Vişniec, în toţi aceşti ani. Şi chiar era o corabie.  

O poezie care mi se părea încheiată, îmi dau seama că e doar un început. Cum de nu am văzut asta până acum.