19 septembrie 2013

Telefonul în dulapul cu haine, chiloţii lui P la gunoi, telecomanda sub pat, cheile printre jucării, jucării peste tot, creioane şi plastelină pe covoare, cearşafuri în ruj, ruj în cearşafuri, sare şi alte condimente în maşina de spălat, cărţi date jos de pe rafturi, laptop cu butoane smulse, flori de cameră chiluge, veselă scoasă din dulapuri, vază spartă, perete desenat, plinte desprinse. Abia mă reţin să nu-i dau câteva palme bune. Trântesc uşa de la wc în urma mea şi urlu cât mă ţin plămânii. După ce mă liniştesc, de partea cealaltă o aud pe V ţipând de spaimă. Ies şi-i propun să ne împăcăm. Îmi promite ca de obicei că nu va mai face. Îi e uşor să promită. O văd după privire că nu înţelege ce anume să nu mai facă. Mai ales nu înţelege că a promis. 

Ieşim la Licurici. "Ce copil cuminte!", se minunează lumea.
Cum o fi oare copiii răi? 

4 comentarii:

  1. Ce e super, Ecaterina? Textul sau apartamentul?

    RăspundețiȘtergere
  2. dramaturgia psihologica a copilului ca si structura textuala.

    RăspundețiȘtergere
  3. Imi este cunoscuta imaginea casa cu susu in jos.Cezar al meu imi face si el asemenea surprize, la inceput ma enervez, apoi rad in hohote de ce e in stare, imi dau seama astfel ca el creste si odata cu el creste si curiozitatea.Te inteleg foarte bine Aurelia,parca si vreau sa-i dau o palma, dar parca si mi-e mila...Dar ei sunt tare smecheri, puisorii nostri...

    RăspundețiȘtergere