Dragă prietene,
(…) printre atâtea nesiguranţe şi şovăieli legate de vocaţia literară: scriitorul simte la modul cel mai intim că scrisul e tot ce i s-a întâmplat mai bun în viaţă, tocmai fiindcă a scrie înseamnă pentru el cel mai frumos fel posibil de a trăi, indiferent de consecinţele sociale, politice sau economice decurgând din scrisul lui.
Vocaţia mi se pare a fi punctul de plecare indispensabil în discuţia noastră despre ceea ce pe dumneata te însufleţeşte şi te nelinişteşte totodată: cum să devii scriitor. E o chestiune misterioasă, de bună seamă, asediată de incertitudine şi de subiectivitate. Dar asta nu înseamnă că se sustrage oricărei încercări din parte-ne de a o explica la modul raţional, evitând mitologia vanitoasă, muiată în religiozitate şi trufie, cu care o înconjurau romanticii, făcând din scriitor un ales al zeilor, o fiinţă însemnată pe frunte de o forţă supraomenească, transcendentă, ca să scrie acele cuvinte divine sub influenţa cărora spiritul uman se sublimează şi, graţie contaminării sale cu Frumuseţea (cu majusculă, desigur), atinge nemurirea.
(…) Dacă nu cumva mă înşel în bănuiala asta a mea (sigur, există mai degrabă posibilitatea de a mă înşela decât de-a avea dreptate), o femeie sau un bărbat dezvoltă în mod precoce, din copilărie sau pe la începutul adolescenţei, o predispoziţie de a fantaza, de a-şi închipui persoane, situaţii, întâmplări, lumi diferite de cea în care trăiesc ei, iar această înclinaţie este punctul de plecare al unei viitoare vocaţii literare. Desigur însă, de la această pornire de a te îndepărta de lumea reală, de viaţa adevărată, pe aripile imaginaţiei, până la practica literaturii, se cască o prăpastie de care marea majoritate a oamenilor nu ajung să treacă. Cei care trec de ea şi devin creatori de lumi prin cuvântul scris, deci scriitori, sunt o minoritate care adaugă acelei predispoziţii sau tendinţe mişcarea voinţei, denumită de Sartre o alegere. La un moment dat, ei au hotărât să fie scriitori. S-au ales ca atare. Şi-au organizat astfel viaţa încât să preschimbe în cuvânt scris vocaţia aceea care, înainte, se mulţumea cu fabularea, în impalpabilul şi tainicul teritoriu al minţii, altor vieţi şi altor lumi.
(…) Oare ce obârşie să aibă acea predispoziţie precoce de a inventa fiinţe şi istorii, care e şi punctul de plecare al vocaţiei scriitoriceşti? Cred că răspunsul este: răzvrătirea. Sunt încredinţat că acel care se lasă în voia elucubraţiei de a scorni vieţi distincte de cea pe care o trăieşte în realitate îşi manifestă în felul acesta indirect respingerea şi criticarea vieţii de zi cu zi, a lumii reale, şi dorinţa lui de a le înlocui cu cele iscate din imaginaţia-i şi dorinţele sale.
(…) Această situare în răspăr cu realitatea, această nepotrivire care este secreta raţiune de a fi a literaturii – a vocaţiei literare –, face ca tocmai ea să ne ofere o mărturie unică asupra unei epoci date. Viaţa descrisă de ficţiuni – mai ales de cele mai reuşite – nu este niciodată cea trăită realmente de cei care le-au inventat, le-au scris, le-au citit şi le-au lăudat, ci una fictivă, pe care au trebuit s-o creeze artificial fiindcă n-o puteau trăi în realitate, drept care s-au resemnat s-o trăiască doar la modul indirect şi subiectiv în care se trăieşte această altă viaţă: a viselor şi a ficţiunilor. Altfel spus, ficţiunea este o minciună care tăinuieşte un adevăr adânc; ea e viaţa care n-a fost, cea pe care bărbaţii şi femeile unei epoci date au vrut şi n-au putut s-o aibă, aşa că au fost nevoiţi s-o inventeze. Ea nu este zugrăvirea făţişă a Istoriei, ci mai degrabă partea goală de dinăuntru, reversul măştii, ne-întâmplarea care tocmai de aceea a trebuit să fie creată de imaginaţie şi de cuvinte, ca să aline ambiţiile pe care viaţa adevărată nu era în stare să le satisfacă, să umple golurile descoperite de acei bărbaţi şi acele femei în jurul lor şi pe care ei se străduiau să le populeze cu nălucirile scornite de mintea lor.
(…) Ei bine, hotărârea dumitale de a-ţi asuma înclinaţia aceasta spre literatură ca pe un destin va trebui să devină nici mai mult, nici mai puţin decât servitute, de-a dreptul robie. Ca să mă fac înţeles cât mai plastic, îţi voi spune că ai săvârşit deja ceva ce, pare-se, făceau unele doamne din secolul al XIX-lea, speriate de proporţiile trupeşti la care ajunseseră: ca să-şi recapete siluetele de silfide, înghiţeau o tenie. Ai avut vreodată ocazia să vezi pe cineva care poartă în măruntaie parazitul acesta oribil? Eu da, şi pot să te asigur că sus-pomenitele doamne erau nişte eroine, nişte martire ale frumuseţii. Pe la începutul anilor ’60, la Paris, aveam un prieten grozav, pe José María, un băiat spaniol, pictor şi cineast, suferind de boala asta. Când tenia se instalează într-un organism, ea devine una cu el, se hrăneşte din el, creşte şi se întăreşte pe seama lui, şi e extrem de greu s-o expulzezi din trupul în care propăşeşte, pe care l-a colonizat. José María slăbea, deşi trebuia să mănânce şi să bea (lapte, îndeosebi) în permanenţă ca să potolească nevoile animalului sălăşluind în măruntaie, căci altfel răul de care suferea devenea insuportabil. Însă tot ce mânca şi bea el nu era pe gustul lui şi nici de plăcerea sa, ci ale teniei. Într-o zi, când stăteam amândoi de vorbă într-un bistrou din Montparnasse, m-a surprins cu următoarea mărturisire: „Noi facem o mulţime de lucruri împreună. Mergem la cinema, prin expoziţii, batem librăriile şi discutăm ore-n şir despre politică, filme, cărţi, prieteni comuni. Iar tu crezi că eu fac toate astea ca tine, din pură plăcere. Te înşeli. Eu le fac pentru ea, pentru tenie. Am impresia asta: că tot ce ţine acum de viaţa mea, acţiuni şi gânduri, nu le trăiesc pentru mine, ci pentru fiinţa aceea de dinăuntrul meu, căreia nu-i mai sunt decât un slujitor”.
De atunci, îmi place să compar situaţia scriitorului cu aceea a prietenului meu José María când avea în el o tenie. Vocaţia literară nu este o distracţie, un sport, un joc rafinat la care recurgi în clipele libere. Ci e o devoţiune exclusivă şi exclusivistă, o prioritate căreia nu-i poţi antepune nimic, o robie liber consimţită care face din victimele ei (din fericitele-i victime) nişte bieţi sclavi. Ca în cazul prietenului meu de la Paris, literatura devine o activitate permanentă, ceva care cotropeşte existenţa, care depăşeşte cu mult orele dedicate scrisului şi îmbibă toate celelalte activităţi, fiindcă vocaţia literară se hrăneşte cu viaţa scriitorului, aidoma prelungii tenii când invadează un trup. Flaubert spunea: „A scrie e un fel de a trăi”. Altfel spus, cine şi-a conştientizat această preafrumoasă şi absorbitoare vocaţie nu scrie ca să trăiască, ci trăieşte pentru a scrie.
(…) Cred că numai cel care „intră” în literatură aşa cum intri într-un ordin religios, hotărât să-şi închine acelei vocaţii timpul, energia, sforţarea, îndeplineşte condiţiile pentru a ajunge într-adevăr un scriitor şi a scrie o operă care să-i supravieţuiască. Cealaltă înzestrare misterioasă pe care o numim talent, geniu, nu se iveşte – cel puţin nu printre romancieri, deşi există cazuri printre poeţi şi compozitori – în mod precoce şi fulgerător (exemplele clasice sunt, evident, Rimbaud şi Mozart), ci după o lungă secvenţă de ani de disciplină şi perseverenţă. Nu există romancieri precoce. Toţi marii, admirabilii romancieri au fost la început condeieri ucenici, al căror talent s-a consolidat pe îndelete, pe bază de statornicie şi de convingere. (…)
Trad.: Mihai Cantuniari
Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier, Humanitas, 2010.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu