din Samuel Beckett, prozatorul

Mama mă privea cu drag, adică mă primea cu drag, căci de-o groază de vreme nu mai vedea nimic. Mă voi strădui să vorbesc calm. Eram atât de bătrâni, ea şi eu, mă avusese atât de tânără, că eram ca nişte bătrâni cumetri, un cuplu fără sex, neînrudiţi, cu aceleaşi amintiri, aceleaşi vechi ranchiune, aceleaşi expectative. Nu mă striga niciodată fiule, nici n-aş fi suportat, ci Dan, nu ştiu de ce, nu mă chema Dan. Dan era poate numele tatălui meu. O luam drept mama mea şi ea mă lua drept tatăl meu. Dan, îţi aminteşti ziua în care am salvat rândumica. Dan, îţi aminteşti ziua în care ai îngropat inelul. Iată cum îmi vorbea. Îmi aminteam, îmi aminteam, vreau să spun că ştiam cam despre ce vorbea, şi dacă nu-ntotdeauna luasem parte personal la întâmplările pe care le evoca, era ca şi când. Eu o strigam Mag, când trebuia să-i dau un nume. Şi dacă o strigam Mag asta era ideea mea, fără să pot spune de ce, litera g abolea silaba mea, şi ca să spun aşa o scuipa-n faţă, mai straşnic decât orice altă literă ar fi putut-o face. Şi în acelaşi timp împlineam nevoia profundă şi fără îndoială nemărturisită, de a avea o ma, adică o mamă, şi de-a o vesti cu voce tare. Căci înainte de a spune mag se spune ma, neapărat. 

Beckett, Molloy 

(traducere de Gabriela şi Constantin Abăluţă)

până şi textul propriu-zis miroase a macrou

   Uram groaznic fabrica de conserve, şi când eram treaz, şi în visele mele, pentru că puţeam în permanenţă a peşte. Nu puteam scăpa nicicum de acea duhoare de cal mort putrezind la marginea drumului. Mă urmărea pe străzi, se furişa pe lângă mine în clădirile în care intram, se strecura în patul meu seara, când mă culcam, mă acoperea ca o pătură, din cap până-n vârful degetelor de la picioare. Iar în vise îmi apăreau peşti, peşti, peşti, trupuri zvelte de macrou ţâşnind ca săgeţile într-un bazin cu apă neagră, în vreme ce eu atârnam spânzurat de-un picior, iar cineva mă scufunda încet-încet în apă. Simţeam duhoarea în mâncare şi în haine, până şi pasta de dinţi puţea a peşte. Nici Mona, nici mama n-o duceau mai bine. Erau atât de agresate de duhoare încât vinerea nu mai găteau decât carne, deşi în viziunea lor era un păcat să mănânci altceva decât peşte într-o zi sfântă.

   Încă de mic detestam săpunul. Nu credeam că m-aş putea obişnui vreodată cu chestia aia grasă şi slinoasă, cu mirosul ei suspect şi efeminat. Acum însă îl consumam cu mult spor, ca să înlătur duhoarea de peşte. Într-o sâmbătă, chiar m-am îmbăiat de două ori ca să scap de miros – o dată după ce m-am întors de la lucru şi încă o dată înainte de a merge la culcare. În fiecare seară stăteam în cadă şi citeam, până când apa se răcea şi începea să arate a zoaie de vase murdare. Mă frecam atât de tare cu săpun încât pielea mea prinsese a luci precum coaja unui măr. N-avea oricum nici un sens, tot acest chin fiind o pierdere de timp. Puteam să scap de duhoarea de peşte doar dacă îmi dădeam demisia de la fabrica de conserve. De fiecare dată ieşeam din cadă lăsând în urmă două feluri de mirosuri, ambele cumplit de enervante – de săpun şi de macrou mort.

Oricine şi-ar fi putut da seama cine eram şi ce făceam doar mirosindu-mă. Nu mă ajuta deloc faptul că eram scriitor. În autobuz mă recunoşteau imediat, la teatru la fel. Aha, e unul dintre amărâţii ăia care lucrează la fabrica de conserve. Doamne, simţi cum pute? Nimic de zis – duceam cu mine o duhoare deja faimoasă.

   Într-o seară m-am dus să văd un film. Stăteam singur-singurel într-un colţ, doar eu cu propria duhoare. Dar distanţa nu era un obstacol în calea putorii, care a început să se răspândească în toată sala; culmea e că până şi mie îmi făcea greaţă, duhoarea întorcându-mi-se în nări cu o nuanţă în plus, de stârv. Lumea a început să se întoarcă, să se uite în jur. Era evident că în zonă se afla un muncitor de la fabrica de conserve. Unii se încruntau, alţii tuşeau. Apoi au început să bombăne şi să dea nervos din picioare. În cele din urmă, m-au dibuit. Staţi departe de el, e muncitor la fabrica de conserve! Aşa că nu m-am mai dus la film. Nu m-a deranjat lucrul ăsta filmele erau oricum pentrz prostime.

   Seara stăteam acasă şi citeam.

   Nu îndrăzneam să mă duc la bibliotecă.

   - Adu-mi cărţi de-ale lui Nietzsche. Adu-mi-l pe marele Spengler. Pe Auguste Comte şi pe Immanuel Kant. Adu-mi cărţi pe care prostimea nu le poate citi, i-am spus Monei.

   Mona îmi aducea cărţile acasă. Le-am citit pe toate, cele mai multe fiind greu de înţeles, altele atât de plicticoase încât trebuia să mă prefac că-s fascinante, altele atât de groaznice încât trebuia să le citesc ca un actor, cu voce tare, ca să le pot da de capăt. Însă, de obicei, eram prea obosit ca să mai pot citi. Câtva timp în cadă îmi era de ajuns. Cuvintele îmi fugeau de sub ochi ca purtate de vânt. Adormeam. Dimineaţa mă trezeam gol în pat, cu ceasul ţârâind la capul meu, şi mă întrebam de ce mama nu mă trezise. Pe când mă îmbrăcam, încercam să meditez pe marginea cărţilor citite cu o noapte înainte. Nu-mi aminteam decât una sau două fraze şi faptul că uitasem totul cu desăvârşire.

   Am citit până şi un volum de poezie. Mi-a făcut aşa o greaţă încât mi-am jurat că nu voi mai citi niciodată aşa ceva. Am urât-o pe poeta aceea. Mi-am dorit s-o fi văzut şi pe ea muncind la fabrica de conserve măcar câteva săptămâni. Ar fi adoptat cu siguranţă un alt ton.

 ______________

John Fante, Drumul spre Los Angeles, Humanitas, 2007.  

Parabola teniei

Dragă prietene,

(…) printre atâtea nesiguranţe şi şovăieli legate de vocaţia literară: scriitorul simte la modul cel mai intim că scrisul e tot ce i s-a întâmplat mai bun în viaţă, tocmai fiindcă a scrie înseamnă pentru el cel mai frumos fel posibil de a trăi, indiferent de consecinţele sociale, politice sau economice decurgând din scrisul lui.

Vocaţia mi se pare a fi punctul de plecare indispensabil în discuţia noastră despre ceea ce pe dumneata te însufleţeşte şi te nelinişteşte totodată: cum să devii scriitor. E o chestiune misterioasă, de bună seamă, asediată de incertitudine şi de subiectivitate. Dar asta nu înseamnă că se sustrage oricărei încercări din parte-ne de a o explica la modul raţional, evitând mitologia vanitoasă, muiată în religiozitate şi trufie, cu care o înconjurau romanticii, făcând din scriitor un ales al zeilor, o fiinţă însemnată pe frunte de o forţă supraomenească, transcendentă, ca să scrie acele cuvinte divine sub influenţa cărora spiritul uman se sublimează şi, graţie contaminării sale cu Frumuseţea (cu majusculă, desigur), atinge nemurirea.

(…) Dacă nu cumva mă înşel în bănuiala asta a mea (sigur, există mai degrabă posibilitatea de a mă înşela decât de-a avea dreptate), o femeie sau un bărbat dezvoltă în mod precoce, din copilărie sau pe la începutul adolescenţei, o predispoziţie de a fantaza, de a-şi închipui persoane, situaţii, întâmplări, lumi diferite de cea în care trăiesc ei, iar această înclinaţie este punctul de plecare al unei viitoare vocaţii literare. Desigur însă, de la această pornire de a te îndepărta de lumea reală, de viaţa adevărată, pe aripile imaginaţiei, până la practica literaturii, se cască o prăpastie de care marea majoritate a oamenilor nu ajung să treacă. Cei care trec de ea şi devin creatori de lumi prin cuvântul scris, deci scriitori, sunt o minoritate care adaugă acelei predispoziţii sau tendinţe mişcarea voinţei, denumită de Sartre o alegere. La un moment dat, ei au hotărât să fie scriitori. S-au ales ca atare. Şi-au organizat astfel viaţa încât să preschimbe în cuvânt scris vocaţia aceea care, înainte, se mulţumea cu fabularea, în impalpabilul şi tainicul teritoriu al minţii, altor vieţi şi altor lumi.

(…) Oare ce obârşie să aibă acea predispoziţie precoce de a inventa fiinţe şi istorii, care e şi punctul de plecare al vocaţiei scriitoriceşti? Cred că răspunsul este: răzvrătirea. Sunt încredinţat că acel care se lasă în voia elucubraţiei de a scorni vieţi distincte de cea pe care o trăieşte în realitate îşi manifestă în felul acesta indirect respingerea şi criticarea vieţii de zi cu zi, a lumii reale, şi dorinţa lui de a le înlocui cu cele iscate din imaginaţia-i şi dorinţele sale.

(…) Această situare în răspăr cu realitatea, această nepotrivire care este secreta raţiune de a fi a literaturii – a vocaţiei literare –, face ca tocmai ea să ne ofere o mărturie unică asupra unei epoci date. Viaţa descrisă de ficţiuni – mai ales de cele mai reuşite – nu este niciodată cea trăită realmente de cei care le-au inventat, le-au scris, le-au citit şi le-au lăudat, ci una fictivă, pe care au trebuit s-o creeze artificial fiindcă n-o puteau trăi în realitate, drept care s-au resemnat s-o trăiască doar la modul indirect şi subiectiv în care se trăieşte această altă viaţă: a viselor şi a ficţiunilor. Altfel spus, ficţiunea este o minciună care tăinuieşte un adevăr adânc; ea e viaţa care n-a fost, cea pe care bărbaţii şi femeile unei epoci date au vrut şi n-au putut s-o aibă, aşa că au fost nevoiţi s-o inventeze. Ea nu este zugrăvirea făţişă a Istoriei, ci mai degrabă partea goală de dinăuntru, reversul măştii, ne-întâmplarea care tocmai de aceea a trebuit să fie creată de imaginaţie şi de cuvinte, ca să aline ambiţiile pe care viaţa adevărată nu era în stare să le satisfacă, să umple golurile descoperite de acei bărbaţi şi acele femei în jurul lor şi pe care ei se străduiau să le populeze cu nălucirile scornite de mintea lor.

(…) Ei bine, hotărârea dumitale de a-ţi asuma înclinaţia aceasta spre literatură ca pe un destin va trebui să devină nici mai mult, nici mai puţin decât servitute, de-a dreptul robie. Ca să mă fac înţeles cât mai plastic, îţi voi spune că ai săvârşit deja ceva ce, pare-se, făceau unele doamne din secolul al XIX-lea, speriate de proporţiile trupeşti la care ajunseseră: ca să-şi recapete siluetele de silfide, înghiţeau o tenie. Ai avut vreodată ocazia să vezi pe cineva care poartă în măruntaie parazitul acesta oribil? Eu da, şi pot să te asigur că sus-pomenitele doamne erau nişte eroine, nişte martire ale frumuseţii. Pe la începutul anilor ’60, la Paris, aveam un prieten grozav, pe José María, un băiat spaniol, pictor şi cineast, suferind de boala asta. Când tenia se instalează într-un organism, ea devine una cu el, se hrăneşte din el, creşte şi se întăreşte pe seama lui, şi e extrem de greu s-o expulzezi din trupul în care propăşeşte, pe care l-a colonizat. José María slăbea, deşi trebuia să mănânce şi să bea (lapte, îndeosebi) în permanenţă ca să potolească nevoile animalului sălăşluind în măruntaie, căci altfel răul de care suferea devenea insuportabil. Însă tot ce mânca şi bea el nu era pe gustul lui şi nici de plăcerea sa, ci ale teniei. Într-o zi, când stăteam amândoi de vorbă într-un bistrou din Montparnasse, m-a surprins cu următoarea mărturisire: „Noi facem o mulţime de lucruri împreună. Mergem la cinema, prin expoziţii, batem librăriile şi discutăm ore-n şir despre politică, filme, cărţi, prieteni comuni. Iar tu crezi că eu fac toate astea ca tine, din pură plăcere. Te înşeli. Eu le fac pentru ea, pentru tenie. Am impresia asta: că tot ce ţine acum de viaţa mea, acţiuni şi gânduri, nu le trăiesc pentru mine, ci pentru fiinţa aceea de dinăuntrul meu, căreia nu-i mai sunt decât un slujitor”.

De atunci, îmi place să compar situaţia scriitorului cu aceea a prietenului meu José María când avea în el o tenie. Vocaţia literară nu este o distracţie, un sport, un joc rafinat la care recurgi în clipele libere. Ci e o devoţiune exclusivă şi exclusivistă, o prioritate căreia nu-i poţi antepune nimic, o robie liber consimţită care face din victimele ei (din fericitele-i victime) nişte bieţi sclavi. Ca în cazul prietenului meu de la Paris, literatura devine o activitate permanentă, ceva care cotropeşte existenţa, care depăşeşte cu mult orele dedicate scrisului şi îmbibă toate celelalte activităţi, fiindcă vocaţia literară se hrăneşte cu viaţa scriitorului, aidoma prelungii tenii când invadează un trup. Flaubert spunea: „A scrie e un fel de a trăi”. Altfel spus, cine şi-a conştientizat această preafrumoasă şi absorbitoare vocaţie nu scrie ca să trăiască, ci trăieşte pentru a scrie.

(…) Cred că numai cel care „intră” în literatură aşa cum intri într-un ordin religios, hotărât să-şi închine acelei vocaţii timpul, energia, sforţarea, îndeplineşte condiţiile pentru a ajunge într-adevăr un scriitor şi a scrie o operă care să-i supravieţuiască. Cealaltă înzestrare misterioasă pe care o numim talent, geniu, nu se iveşte – cel puţin nu printre romancieri, deşi există cazuri printre poeţi şi compozitori – în mod precoce şi fulgerător (exemplele clasice sunt, evident, Rimbaud şi Mozart), ci după o lungă secvenţă de ani de disciplină şi perseverenţă. Nu există romancieri precoce. Toţi marii, admirabilii romancieri au fost la început condeieri ucenici, al căror talent s-a consolidat pe îndelete, pe bază de statornicie şi de convingere. (…)

Trad.: Mihai Cantuniari

Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier, Humanitas, 2010.

scriitorul (şi viaţa lui)

"Artistul trebuie să dea posterităţii impresia că n-a trăit", spune Flaubert. Maupassant împiedică apariţia unui portret de-al său într-o serie consacrată scriitorilor celebri: "Viaţa privată a unui om şi înfăţişarea lui nu aparţin publicului." Hermann Broch despre el, Musil şi Kafka: "Nici unul dintre noi trei nu are o biografie adevărată". Ceea ce nu înseamnă că viaţa lor era lipsită de evenimente, ci doar că nu era predestinată să devină celebră, publică, să devină bio-grafie. Karel Čapek este întrebat de ce nu scrie poezie. Răspunsul lui: "Pentru că nu suport să vorbesc despre mine." Trăsătura distinctivă a adevăratului romancier: nu-i place să vorbească despre el. "Nu suport să-mi bag nasul în viaţa preţioasă a marilor scriitori şi, niciodată, nici un biograf nu va ridica vălul vieţii mele private", spune Nabokov. Italo Calvino avetizează: nu va spune nimănui nici un singur cuvânt adevărat despre viaţa lui. Iar Faulkner doreşte "să fie anulat ca om, scos din istorie, să nu lase nimic în urma lui, nimic altceva decât cărţile tipărite". (Să reţinem: cărţi şi tipărite, deci nu manuscrise neterminate, nu scrisori, nu jurnale.) Conform unei metafore arhicunoscute, romancierul demolează casa vieţii sale, pentru a construi, cu pietrele, casa romanului său. De unde rezultă că biografii unui romancier demolează ceea ce acesta a construit, construiesc ceea ce el a demolat.

Milan Kundera, Arta romanului

despre prietenii literare, între ghilimele

În lumea literară ți se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea. Ele sunt socotite păcate omenești și sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.

(...) un autor scrie excelent cât timp e prieten cu cineva. Când se ceartă cu el, începe subit să scrie prost. Dacă se reîmpacă, să vezi minune că scrie iar grozav, ba chiar mai bine ca înainte! Așa că veți auzi mereu voci care laudă cărțile mele de până la un anumit moment, și deplâng apoi decăderea mea de acum.

(...) „Zilele culturii călinesciene”. La doi pași de mine erau Nichita Stănescu și Sorescu, nimeriți, se pare, prima dată față-n față de când Sorescu scrisese foarte ironic și acid despre „Epica Magna”: spusese despre coperta ei că e ca o cutie de bomboane, iar conținutul - așijderea. Iar acum Nichita îl prinsese de braț și-i zicea: „Băi Marine, am ajuns noi să ne-njurăm între noi, bre? Noi, care putem să ne c... în ea de literatură română?”

Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine

Kamasutra pe litoralul Atlanticului

Venea câte un val și... schimba pozițiile

Anecdotă

Ce simplu ar fi dacă ţi-ai putea apuca o suferinţă
cu mâna (cu una singură, nu amândouă, căci durerile tale
sunt găunoase, uşoare), şi-ai aşeza-o aici, în faţa ta, pe perete,
şi cu cealaltă mână ai bate un cui, s-o agăţi
- suferinţa este o mască, nu? - s-o atârni pe zidul
camerei tale - şi să o priveşti când ridici capul -
(îţi aminteşti cum ai citit în copilărie
că Luther a aruncat cu o călimară în masca diavolului
care-i apăruse în faţă - iscându-se din perete.
Numai că asta e suferinţa ta - dar la fel de înşelătoare -
suferinţele nu se atârnă de zid). Nu te poţi pune faţă în faţă
cu propria ta durere - poate că e mai bine
aşa - căci, cine ştie, ţi s-ar putea sfărâma
în faţa privirilor, ca o închipuire de fum când o atingi
cu degetele - şi n-ai mai apuca să arunci
călimara în ea - să-ţi rămână după aceea semnul.

Mircea Ivănescu

poezia se naște în joc, ca joc

Activitatea poetică, născută în sfera jocului, rămâne mereu la ea acasă în această sferă. Poiesis este o funcție ludică. Ea se desfășoară într-un spațiu de joc al minții, într-o lume proprie pe care și-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în „viața obișnuită” și sunt legate între ele prin alte legături decât prin cele logice. Dacă admitem că seriozitatea este ceea ce se poate exprima corect în termenii vieții obiective, atunci poezia nu devine niciodată serioasă. Ea se află în acea parte a seriozității, în acea parte mai originară, în care își au loc copilul, animalul, sălbaticul și vizionarul, adică în domeniul visului, al extazului, al beției și al râsului.

Johan Huizinga, Homo ludens

Visul - îndeplinirea unei dorințe

Visez că-mi manevrez întregul cadavru, că mă minunez de greutatea lui moartă, că mă cufund în acest paradox: un lucru care sunt eu. Dar sunt eu într-adevăr? Simt trezindu-se-n mine amintirea unei vechi emoții pe care mi-o pricinuia, copil fiind, un vitraliu din biserica noastră înfățișând martiriul sfântului Dionisie: decapitat pe treptele unui templu, corpul se apleacă și-și apucă propriul cap cu două mâini mari, îl adună... Dar nu dovada asta de nemaipomenită vitalitate o admiram eu. În pietatea mea copilărească, minunea asta mi se părea o nimica toată, căci, oricum, văzusem zburând rațe fără cap. Nu, adevăratul miracol era acela că rămânând fără cap, sfântul Dionisie se ducea să-l caute-n șanțul în care se rostogolise și că-l apuca cu atâta băgare de seamă, cu-atâta duioșie, cu-atâta grijă drăgăstoasă. A, de exemplu, dacă m-ar fi decapitat pe mine, n-aș fi alergat nicidecum după acest cap care, cu părul lui roșcovan și cu pistruii lui, era nenorocirea mea! Cu câtă pasiune mă lepădam de căpățâna asta ca flacăra, de mâinile astea lungi și slăbănoage, de picioarele astea de cocostârc și de trupul ăsta alb ca o gâscă jumulită, acoperit ici și colo cu o spumă de puf rozaliu! (...) De câtva timp, mă-ndeletnicesc într-adevăr cu operația de a smulge succesiv din mine unele după altele toate atributele - zic toate - ca foile unei cepe. Procedând astfel, alcătuiesc departe de mine un individ cu numele Crusoe, cu prenumele Robinson. Îl văd trăind și umblând prin insulă fără ca eu să mă bucur de bucuriile lui și nici să mai sufăr de pe urma necazurilor lui.

Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului

un episod...

care n-are mai nimic cu esența romanului lui Calvino Dacă într-o noapte de iarnă un călător, dar e superb ca rotunjime. Un paznic de închisoare într-o cârciumă (mai departe citez):

„ -- Miercurea, domniţa parfumată îmi dă o bancnotă de 100 de coroane ca s-o las singură cu deţinutul. Joia cele 100 de coroane s-au dus toate pe bere. Când s-a terminat ora de vizită, domniţa iese cu putoarea de puşcărie pe hainele ei elegante, iar deţinutul se-ntoarce în celulă cu parfumul domniţei pe hainele de puşcăriaş. Eu, în schimb, rămân cu mirosul de bere. Viaţa nu e altceva decât un schimb reciproc de mirosuri.”

nu fără mirare

- În toată literatura spaniolă nu exista nici un text erotic până în a doua jumătate a secolului XX.
- Spaniolii au totuși cea mai teribilă blasfemie din lume, pe care nu cutez s-o reproduc aici. J.C.-C., U.E.

În Franța, de la Fedra lui Racine până la romantism - un interval de o sută douăzeci-o sută treizeci de ani - nu s-a mai scris nici un singur poem. Desigur, versificatorii au produs și publicat mii de versuri, poate milioane, dar nici un francez n-ar putea cita măcar unul din acele poeme. Îi voi numi pe Florian, pe abatele Dellile, pe Jean-Baptiste Rousseau, dar cine i-a citit și, mai ales, cine i-ar mai putea citi acum? Cine mai poate citi tragediile lui Voltaire, atât de lăudate la vremea lor și care azi sunt ilizibile? Acei „poeți”, poeți închipuiți se mărgineau să aplice regulile veacului precedent, decretate de Boileau. Niciodată nu s-au scris mai multe versuri - și mai puține poeme. Nici măcar unul, într-un secol și mai bine. Când te mărginești să aplici niște reguli, orice surpriză, orice strălucire, orice inspirație se risipește. J.C.-C.

S-a spus că India a inventat erotismul, fie și numai pentru că are cel mai vechi manual de sexualitate cunoscut, Kama-Sutra. Dar, după acele vremuri aparent voluptoase, India n-a încetat să evolueze spre un puritanism din ce în ce mai strict. J.C.-C.

În locuința principală și în cele secundare am cincizeci de mii de cărți. E vorba însă de cărți moderne. Colecția mea de cărți rare totalizează o mie două sute de titluri. (...) Colecționez lucrări în care nu cred, deci este o imagine a mea (biblioteca), dar pe dos. Sau poate este o imagine a mea ca spirit contradictoriu. (...) O colecție de cărți este un act solitar, și rar găsești oameni care îți pot împărtăși pasiunea. Dacă ai o colecție de tablouri frumoase, oamenii vor veni să le admire. Dar nu vei găsi niciodată un ins pe care să-l intereseze cu adevărat colecția ta de cărți vechi. Nimeni nu înțelege de ce acorzi atâta importanță unei cărțulii deloc atrăgătoare, și de ce ți-au trebuit atâția ani ca s-o găsești. (...) Am spus, este un viciu solitar. Din motive misterioase, atașamentul pe care-l poți avea pentru o carte nu e legat în nici un fel de valoarea ei. Am cărți fără mare valoare comercială, dar la care țin foarte mult. U.E.

Mi-a fost și mie spartă casa odată. Hoții au luat televizorul, un aparat de radio și alte fleacuri, dar nici măcar o singură carte. Au furat de vreo zece mii de euro; dacă luau o singură carte plecau cu o sumă de cinci sau de zece ori mai mare. Ignoranța lor e șansa noastră. J.C.-C.

Nu sperați că veți scăpa de cărți, Jean-Claude Carriere, Umberto Eco

Psihiatria politică

Pentru „tratamentul celor agitați”, mai bine spus, pentru pedepsirea lor, se foloseau în principal trei mijloace. Primul era aminazina. Datorită efectului acestui medicament, omul era cuprins de somnolență, de o anumită obtuzitate și înceta să mai gândească, să realizeze ce anume se întâmplă cu el. Al doilea tip de supliciu era sulfazina sau sulful, pucioasa. Aceasta provoca o durere foarte puternică și frisoane, temperatura creștea până la 40-41 grade C și dura două-trei zile. Al treilea era împachetarea. Era considerat cel mai dur mijloc de pedepsire, când deținutul era înfășurat de la picioare până la subsuori cu un cearșaf ud, răsucit ca un bici, sau cu fâșii din pânză de doc, ude. Prin uscare, materialul se îngusta și provoca o durere înfiorătoare, o arsură în tot corpul. De obicei, pacienții pierdeau în curând cunoștința. Intra în atribuțiile surorilor medicale să vegheze asupra lor. Celui care își pierdea cunoștința i se mai slăbea învelișul, îl lăsau să mai respire și să-și revină, apoi măreau din nou strânsoarea. Și operația aceasta putea să fie repetată de câteva ori.

Și se întoarce vântul, Vladimir Bukovski

Singurătatea absolută?

O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur.

Constantin Noica

Mască peste mască

Există o mulţime de oameni, şi încă şi mai multe feţe, căci fiecare are mai multe feţe. Sunt oameni care poartă aceeaşi faţă de ani de zile. Ea se uzează, desigur, se murdăreşte, se rupe pe la încreţituri, se lărgeşte ca o mănuşă purtată în călătorie. Sunt oameni simpli, economi; n-o schimbă, nici măcar n-o dau la curăţat. E destul de bună, cred ei. Şi cine ar putea să le demonstreze contrariul? Dar pentru că au mai multe feţe, se pune întrebarea ce să facă cu celelalte? Le păstrează. Le vor purta copiii lor. Se poate însă întâmpla să şi le pună şi câinii lor. De ce nu. Faţa e faţă.
Alţii schimbă feţele una după alta cu mare iuţeală şi le uzează. La început li se pare c-ar avea destule, pentru totdeauna, dar abia ajung la patruzeci de ani şi iată: o pun pe ultima. E tragic, desigur. Nu sunt obişnuiţi să-şi cruţe feţele, ultima se deteriorează în opt zile, are găuri, în multe părţi e subţire ca hârtia. Apoi, după un timp, iese la iveală stratul de dedesubt, nefaţa, şi ei o poartă pe aceasta.

Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge

Daoism şi putere

Neştiutorul este adânc, iar ştiutorul rămâne la suprafaţă; neştiutorul ajunge înăuntru, ştiutorul rămâne în afară. Neştiutorul e de fapt ştiutor, iar ştiutorul neştiutor. Dar cine oare stăpâneşte ştiinţa de a nu şti?

Cel ce dă formă celor înzestrate cu formă este el însuşi lipsit de formă.

Aici jos, toată lumea ia frumosul drept frumos şi în asta îşi are obârşia urâtul,Toată lumea ia binele drept bine şi aşa se naşte răul.

Lao Zi, Lao Zi şi puterea daoismului

Despre suferinţă

Caracterele care se lasă înfrânte de fleacuri sunt cele mai apte să primească marile lovituri. Trăiesc în atmosfera de tragedie mult mai uşor decât cei energici. Şi-au cheltuit repede rezerva lor de suferinţă şi merg mai departe. A te obişnui să consideri orice zgârietură un necaz, îţi dă tărie când te loveşte o mare şi adevărată nenorocire.

Când se întâmplă o nenorocire:
„optimismul înflăcărat” suferă cumplit,
„cel căruia lucrurile-i merg prost” suferă aşa şi aşa,
„pesimismul total” se bucură pentru că a avut dreptate.

Pentru a nu suferi trebuie să te convingi că totul e suferinţă. Pentru a nu suferi trebuie să suferi. Adică: trebuie să accepţi suferinţa. Dar „a accepta suferinţa” înseamnă „a cunoaşte o alchimie prin care noroiul să se prefacă în aur”.

Cesare Pavese, Meseria de a trăi

Relaţii umane versus Dumnezeu

Universul meu este lipsit de Dumnezeu. În acest univers oamenii se creează reciproc. Văd dependenţa omului de un alt om, privesc omul într-o continuă relaţie creatoare cu ceilalţi, pătrunzând „în ceilalţi” şi dictându-le sentimentele „cele mai personale”.
Ca artist m-am străduit întotdeauna să scot în evidenţă „sfera interumanului”, care în Cununia, de pildă, creşte până la dimensiunile unei forţe creatoare superioară conştiinţei individuale – unica divinitate accesibilă nouă. Lucrurile se petrec astfel, pentru că între oameni ia naştere Forma, care determină pe fiecare om în parte. Sunt ca o voce în orchestră, nevoită să se armonizeze cu sonoritatea acesteia, să-şi afle locul propriu în cadrul melodiei; sau ca un dansator pentru care mai important decât ce dansează este să se unească integrându-se cu ceilalţi în dans. De aici decurge că nici gândul meu şi nici sentimentul meu nu sunt cu adevărat libere şi personale; gândesc şi simt „pentru” oameni, ca să mă potrivesc cu ei; şi mă deformez ca urmare a acestei supreme necesităţi: de a mă armoniza cu alţii în Formă. (...)
Nu pierdeţi un timp preţios luându-vă la întrecere cu Europa – niciodată n-o veţi ajunge din urmă, nu încercaţi să fiţi nişte Mattisse polonezi, din lipsurile voastre nu se va naşte un nou Braque. Mai degrabă loviţi în arta europeană, fiţi cei care o demască, în loc să vă căzniţi a urca spre o perfecţiune străină, încercaţi mai degrabă să dezvăluiţi imaturitatea Europei. Străduiţi-vă să vă organizaţi adevărata voastră sensibilitate, ca să dobândească o existenţă obiectivă în lume, găsiţi teoria conformă cu practica voastră, făuriţi o critică a artei pornind din punctul vostru de vedere, creaţi o imagine a lumii, a omului, a culturii care să vă fie proprie şi conformă cu voi – după ce veţi zugrăvi acest tablou nu vă va fi greu să pictaţi altele.


Witold Gombrowich, Jurnal

Adevărul desfiinţător

Dacă ar exista un om care să îndrăznească să spună tot ce-a gândit despre lumea asta, nu i-ar rămâne nicio palmă de pământ pe care să stea. Când apare un om, lumea îl zdrobeşte şi îi frânge şira spinării. Mereu rămân prea mulţi stâlpi putrezi în picioare, prea multă omenire infectată pentru ca omul să mai poată înflori. Suprastructura este o minciună, iar temelia o nesfârşită spaimă zguduitoare. Dacă, o dată la un secol, apare un om cu o privire disperată, hămesită, un om care ar vrea să întoarcă lumea cu susul în jos, ca să creeze o nouă rasă, iubirea pe care el o aduce lumii este schimbată în fiere şi el devine o plagă. Dacă din când în când descoperim nişte pagini care fac explozie, pagini care sfâşie şi ard, care smulg gemete, storc lacrimi şi blesteme, aflaţi că aceste pagini îi aparţin unui om pus la zid, un om a cărui singură apărare sunt cuvintele, şi cuvintele lui sunt totdeauna mai puternice decât povara mincinoasă şi zdrobitoare a lumii, mai puternice decât toate instrumentele de tortură şi roţile inventate de laşi pentru a zdrobi miracolul personalităţii. Dacă un om ar cuteza vreodată să traducă tot ce zace în inima lui, să ne pună sub nas tot ce înseamnă experienţa lui, adevărul lui adevărat, cred că lumea s-ar face bucăţi şi niciun zeu, niciun accident, nicio voinţă n-ar mai putea vreodată să adune la un loc bucăţile, ţăndările, atomii, elementele indestructibile ce au fost folosite pentru a făuri lumea.

Henry Miller, Tropicul Cancerului