Uram groaznic fabrica de conserve, şi când eram treaz, şi în
visele mele, pentru că puţeam în permanenţă a peşte. Nu puteam scăpa nicicum de
acea duhoare de cal mort putrezind la marginea drumului. Mă urmărea pe străzi,
se furişa pe lângă mine în clădirile în care intram, se strecura în patul meu
seara, când mă culcam, mă acoperea ca o pătură, din cap până-n vârful degetelor
de la picioare. Iar în vise îmi apăreau peşti, peşti, peşti, trupuri zvelte de
macrou ţâşnind ca săgeţile într-un bazin cu apă neagră, în vreme ce eu atârnam
spânzurat de-un picior, iar cineva mă scufunda încet-încet în apă. Simţeam duhoarea
în mâncare şi în haine, până şi pasta de dinţi puţea a peşte. Nici Mona, nici
mama n-o duceau mai bine. Erau atât de agresate de duhoare încât vinerea nu mai
găteau decât carne, deşi în viziunea lor era un păcat să mănânci altceva decât
peşte într-o zi sfântă.
Încă de mic detestam săpunul. Nu credeam că m-aş putea
obişnui vreodată cu chestia aia grasă şi slinoasă, cu mirosul ei suspect şi
efeminat. Acum însă îl consumam cu mult spor, ca să înlătur duhoarea de peşte. Într-o
sâmbătă, chiar m-am îmbăiat de două ori ca să scap de miros – o dată după ce
m-am întors de la lucru şi încă o dată înainte de a merge la culcare. În fiecare
seară stăteam în cadă şi citeam, până când apa se răcea şi începea să arate a
zoaie de vase murdare. Mă frecam atât de tare cu săpun încât pielea mea
prinsese a luci precum coaja unui măr. N-avea oricum nici un sens, tot acest
chin fiind o pierdere de timp. Puteam să scap de duhoarea de peşte doar dacă
îmi dădeam demisia de la fabrica de conserve. De fiecare dată ieşeam din cadă lăsând
în urmă două feluri de mirosuri, ambele cumplit de enervante – de săpun şi de
macrou mort.
Oricine şi-ar fi putut da seama cine eram şi ce făceam doar
mirosindu-mă. Nu mă ajuta deloc faptul că eram scriitor. În autobuz mă
recunoşteau imediat, la teatru la fel. Aha, e unul dintre amărâţii ăia care
lucrează la fabrica de conserve. Doamne, simţi cum pute? Nimic de zis – duceam cu
mine o duhoare deja faimoasă.
Într-o seară m-am dus să văd un film. Stăteam singur-singurel
într-un colţ, doar eu cu propria duhoare. Dar distanţa nu era un obstacol în
calea putorii, care a început să se răspândească în toată sala; culmea e că
până şi mie îmi făcea greaţă, duhoarea întorcându-mi-se în nări cu o nuanţă în
plus, de stârv. Lumea a început să se întoarcă, să se uite în jur. Era evident
că în zonă se afla un muncitor de la fabrica de conserve. Unii se încruntau,
alţii tuşeau. Apoi au început să bombăne şi să dea nervos din picioare. În cele
din urmă, m-au dibuit. Staţi departe de el, e muncitor la fabrica de conserve! Aşa
că nu m-am mai dus la film. Nu m-a deranjat lucrul ăsta filmele erau oricum
pentrz prostime.
Seara stăteam acasă şi citeam.
Nu îndrăzneam să mă duc la bibliotecă.
- Adu-mi cărţi de-ale lui Nietzsche. Adu-mi-l pe marele
Spengler. Pe Auguste Comte şi pe Immanuel Kant. Adu-mi cărţi pe care prostimea
nu le poate citi, i-am spus Monei.
Mona îmi aducea cărţile acasă. Le-am citit pe toate, cele
mai multe fiind greu de înţeles, altele atât de plicticoase încât trebuia să mă
prefac că-s fascinante, altele atât de groaznice încât trebuia să le citesc ca
un actor, cu voce tare, ca să le pot da de capăt. Însă, de obicei, eram prea
obosit ca să mai pot citi. Câtva timp în cadă îmi era de ajuns. Cuvintele îmi
fugeau de sub ochi ca purtate de vânt. Adormeam. Dimineaţa mă trezeam gol în
pat, cu ceasul ţârâind la capul meu, şi mă întrebam de ce mama nu mă trezise. Pe
când mă îmbrăcam, încercam să meditez pe marginea cărţilor citite cu o noapte
înainte. Nu-mi aminteam decât una sau două fraze şi faptul că uitasem totul cu
desăvârşire.
Am citit până şi un volum de poezie. Mi-a făcut aşa o greaţă
încât mi-am jurat că nu voi mai citi niciodată aşa ceva. Am urât-o pe poeta
aceea. Mi-am dorit s-o fi văzut şi pe ea muncind la fabrica de conserve măcar câteva
săptămâni. Ar fi adoptat cu siguranţă un alt ton.
John Fante, Drumul spre Los Angeles, Humanitas, 2007.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu