din Samuel Beckett, prozatorul

Mama mă privea cu drag, adică mă primea cu drag, căci de-o groază de vreme nu mai vedea nimic. Mă voi strădui să vorbesc calm. Eram atât de bătrâni, ea şi eu, mă avusese atât de tânără, că eram ca nişte bătrâni cumetri, un cuplu fără sex, neînrudiţi, cu aceleaşi amintiri, aceleaşi vechi ranchiune, aceleaşi expectative. Nu mă striga niciodată fiule, nici n-aş fi suportat, ci Dan, nu ştiu de ce, nu mă chema Dan. Dan era poate numele tatălui meu. O luam drept mama mea şi ea mă lua drept tatăl meu. Dan, îţi aminteşti ziua în care am salvat rândumica. Dan, îţi aminteşti ziua în care ai îngropat inelul. Iată cum îmi vorbea. Îmi aminteam, îmi aminteam, vreau să spun că ştiam cam despre ce vorbea, şi dacă nu-ntotdeauna luasem parte personal la întâmplările pe care le evoca, era ca şi când. Eu o strigam Mag, când trebuia să-i dau un nume. Şi dacă o strigam Mag asta era ideea mea, fără să pot spune de ce, litera g abolea silaba mea, şi ca să spun aşa o scuipa-n faţă, mai straşnic decât orice altă literă ar fi putut-o face. Şi în acelaşi timp împlineam nevoia profundă şi fără îndoială nemărturisită, de a avea o ma, adică o mamă, şi de-a o vesti cu voce tare. Căci înainte de a spune mag se spune ma, neapărat. 

Beckett, Molloy 

(traducere de Gabriela şi Constantin Abăluţă)