Visez că-mi manevrez întregul cadavru, că mă minunez de greutatea lui moartă, că mă cufund în acest paradox: un lucru care sunt eu. Dar sunt eu într-adevăr? Simt trezindu-se-n mine amintirea unei vechi emoții pe care mi-o pricinuia, copil fiind, un vitraliu din biserica noastră înfățișând martiriul sfântului Dionisie: decapitat pe treptele unui templu, corpul se apleacă și-și apucă propriul cap cu două mâini mari, îl adună... Dar nu dovada asta de nemaipomenită vitalitate o admiram eu. În pietatea mea copilărească, minunea asta mi se părea o nimica toată, căci, oricum, văzusem zburând rațe fără cap. Nu, adevăratul miracol era acela că rămânând fără cap, sfântul Dionisie se ducea să-l caute-n șanțul în care se rostogolise și că-l apuca cu atâta băgare de seamă, cu-atâta duioșie, cu-atâta grijă drăgăstoasă. A, de exemplu, dacă m-ar fi decapitat pe mine, n-aș fi alergat nicidecum după acest cap care, cu părul lui roșcovan și cu pistruii lui, era nenorocirea mea! Cu câtă pasiune mă lepădam de căpățâna asta ca flacăra, de mâinile astea lungi și slăbănoage, de picioarele astea de cocostârc și de trupul ăsta alb ca o gâscă jumulită, acoperit ici și colo cu o spumă de puf rozaliu! (...) De câtva timp, mă-ndeletnicesc într-adevăr cu operația de a smulge succesiv din mine unele după altele toate atributele - zic toate - ca foile unei cepe. Procedând astfel, alcătuiesc departe de mine un individ cu numele Crusoe, cu prenumele Robinson. Îl văd trăind și umblând prin insulă fără ca eu să mă bucur de bucuriile lui și nici să mai sufăr de pe urma necazurilor lui.
Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu