Mască peste mască

Există o mulţime de oameni, şi încă şi mai multe feţe, căci fiecare are mai multe feţe. Sunt oameni care poartă aceeaşi faţă de ani de zile. Ea se uzează, desigur, se murdăreşte, se rupe pe la încreţituri, se lărgeşte ca o mănuşă purtată în călătorie. Sunt oameni simpli, economi; n-o schimbă, nici măcar n-o dau la curăţat. E destul de bună, cred ei. Şi cine ar putea să le demonstreze contrariul? Dar pentru că au mai multe feţe, se pune întrebarea ce să facă cu celelalte? Le păstrează. Le vor purta copiii lor. Se poate însă întâmpla să şi le pună şi câinii lor. De ce nu. Faţa e faţă.
Alţii schimbă feţele una după alta cu mare iuţeală şi le uzează. La început li se pare c-ar avea destule, pentru totdeauna, dar abia ajung la patruzeci de ani şi iată: o pun pe ultima. E tragic, desigur. Nu sunt obişnuiţi să-şi cruţe feţele, ultima se deteriorează în opt zile, are găuri, în multe părţi e subţire ca hârtia. Apoi, după un timp, iese la iveală stratul de dedesubt, nefaţa, şi ei o poartă pe aceasta.

Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge