jurnalul Degeţicăi (8)

Am zărit cum şi-au aruncat nişte ocheade promiţătoare şi mama, numai zâmbet, m-a luat pe braţe şi m-a dus în camera mea la dormit. Ziua în amiaza mare! Scandalos. Pur şi simplu scandalos. A coborât jaluzele, mi-a pus alături păturiţa aceea pufoasă, preferata mea, în care-mi place să-mi bag faţa şi dacă a văzut că nici gând să dorm mi-a acoperit ochii cu palma şi a tot ţinut-o într-un refren: hai noaptea, hai noaptea. Lumina pătrundea printre crăpăturile degetelor ei şi eram tare revoltată de această minciună. Încercam să-i văd faţa prin acele mici despărţituri, dar numai desenele colorate ale rochiei ei îmi jucau ca un mozaic în ochi şi dacă aplecam capul ceva mai spre stânga, în pragul uşii îndepărtate, îl vedeam pe tata nerăbdător şi plin de speranţă. Făcea diverse gesturi şi mimici de parc-ar fi pierdut vocea. L-am urmărit un timp până când devenise doar o pată cenuşie acoperită la un moment dat de o umbră unduitoare şi pitorească care s-a desprins de lângă mine. Nu ştiu cât timp să fi aţipit, dar când am deschis ochii şi am văzut că mama iar lăsase în locul ei, lângă mine, raţa puzzle (nu ştiu de ce crede ea că anume aceasta e jucăria mea preferată), am ţipat ciudoasă încât în câteva clipite au apărut ca din senin deasupra mea. Şi mama şi tata. Speriaţi şi dezbrăcaţi. Eh! Iar i-am lăsat fără supraveghere.