Ajung aseară la mama. Beznă. Cum intră în casă și vede lumânările, Kira începe să cânte Mu-ta-na-na-că (Mulți ani trăiască), iar Voica aleargă într-un suflet să-mi spună că Dumnezeu s-a îmbătat și a încurcat norii de ploaie cu cei de zăpadă. Azi când au dat în sfârșit lumină fetele umblau prin casă să o stingă, ca să se poată juca cu lanternele. Cele trei seri la lumina lumânărilor s-au transformat pentru mama și Voica în șezători. Acum Voica se joacă prin casă fredonând: Mamă, inima mă doare, mamă, inima mă doare, lasă-mă la șezătoare, tra-la-la-la-la-la-la... Nistrule cu apă lină... și tot așa, întreg repertoriul de jale și suflet al mamei.

Ziua aceasta, o fi fiind ea sărbătorită ca ziua cărții, pentru mine e un fel de început de sindrom al ambulanței. De acum doi ani, de când era cât pe ce să nasc în ambulanță, de fiecare dată când îi aud girofarurile prin oraș, sau o văd (câteodată înaintând cu greu prin trafic), mă trec un fel de tremure prin corp care-mi iau glasul, ca atunci... și mă cuprinde un fel de respect față de acești oameni gonind ambulanțe 24 de ore cu oameni la limită, la margine, într-un fel de purgatoriu...

Azi, după o săptămână de despărțire, V mă cuprinde de-mi rupe gâtul, K o împinge din porniri de gelozie. Voica strigă: Kira, Kira, nu mă împinge, mama ne iubește și ne ajunge la amândouă!