Tare bun suflet ai, V! Am fost dimineaţa la policlinică după certificat. În faţa policlinicii – un cireş rotund, în floare, mare cât clădirea, stă prăbuşit blocând aproape în întregime intrarea. Oamenii care vin îl înconjoară atent şi se strecoară misterios printre crengi şi floare în interior. Erai tare curioasă şi în acelaşi timp mirată să-i vezi rădăcinile. L-am înconjurat să ţi le arăt. Mă tot întrebai cum de e posibil să iasă din pământ cu tot cu rădăcini. Apoi ceva mai înspre drumul principal, dar tot în faţa policlinicii ţi-a atras atenţia un brad viguros rupt de la jumătate şi prăbuşit împrăştiind conuri. Ai vrut să le strângi. Multe, să umplem geanta. Ne-am oprit desigur să strângem. Dar ai luat doar două – şi acelea tare temut nu ştiu cum, tot rugându-mă eu să le iau. La plecare te-ai uitat la brad şi mi-ai spus cu o tristeţe care o să mă urmăreasă o vreme: Pe el nimeni nu îl poate ajuta.

Trecând prin parc m-ai servit cu unul din cei doi covrigi pe care i-ai pus în buzunar înainte de a ieşi din casă. Tocmai ateriză o cioară la vreo doi metri de noi şi am stat în pirostrii să o urmărim. Ţi-a venit ideea să-i dăm cioarei celălalt covrig. L-am sfărâmat în palmă şi l-am aruncat înspre pasăre. Mă ţineai de mână cu mâna transpirată de emoţie şi râdeai satisfăcută că hrănim o cioară, mai ales când o vedeai că a mai găsit în iarba deasă o bucată de covrig. Râdeam şi eu până am văzut un domn care vine în întâmpinarea noastră zâmbind şi privindu-mi picioarele. Atunci mi-am dat seama că sunt în fustă şi trebuie să strâng coapsele. M-am ridicat şi te-am îndemnat să plecăm. Tot drumul ai povestit despre cum această cioară va merge şi va povesti altor ciori despre cât de buni sunt oamenii.

Când am ajuns în preajma casei ai aşezat cele două conuri pe pământ, într-o grădiniţă cu iarbă. Crezi că o să crească din ele un copac, te-am întrebat. Nu cred. Dar vreau. Mi-ai răspuns scurt.