Stătea culcat pe-o parte, cu picioarele şi unghiuţele întinse, o poziţie nefirească pentru un şoarece. Mi-am apropiat ochii de cuşcă şi m-am forţat să-i ţin ceva timp deschişi, fără să clipesc, poate observ o vagă mişcare a burţii în semn că mai respiră. Burta lui Fred stătea neclintită. Şi odată cu gândul că a murit m-a izbit în faţă mirosul de putrefacţie (care mă urmăreşte şi acum când scriu) şi o mare vinovăţie. Dar nu era nici un miros. Şi nici acum nu e. Cum nici Fred nu mai e. Se odihneşte în pădure, acoperit de o mână de pământ şi frunze. Doar vinovăţia e reală. A stat fără apă în ultima lui zi. P a sărit la mine şi m-am simţit ca friptă. Am început să înşirui justificări şi raţionamente de ce nu i-am dat apă. I-am scris un mesaj lui R şi răspunsul ei m-a liniştit. Trebuia demult să moară. A trăit încă prea mult. Asemenea specii trăiesc în medie doi ani. Când ni l-au dăruit îl chema Sonia şi îi cam plăcea să ne muşte. V la re-botezat Frederick, după titlul unei cărţi (şi a personajului – un şoarece poet) cu acelaşi nume. De câteva ori a evadat şi aveam coşmaruri cum roade hainele din dulapuri şi face mobila rumeguş. Dar era nu ştiu cum tare uman şi ne căuta compania, ieşea la scurt timp de prin ascunzişurile parchetului. Şi fetele se jucau cu el, câteodată tare neîndemânatic, încât mă mir că totuşi nu i s-a întâmplat nimic. Decât moartea.  

K a forfecat toate fotografiile de la matineul de primăvară al Voicăi. Era jos în mijlocul bibliotecii când am dat de ea, după vreo zece minute de tăcere monumentală. V le-a strâns şi mi-a spus că nu se întristează şi că vrea să lipească un şoarece mozaic.