Iar am dormit până la ora 8. Profund ca un om mort. De două zile fetele sunt la vilă. Și nici nu mi se dă mâina măcar să sun să văd ce fac și văd că nici ele nu mă sună. Da, prea mult suflet în suflet și sufocant am stat cu vacanțele astea de iarnă prelungite de varicelă... Pe de o parte mă gândesc dacă e normal ca o mamă „adevărată” (cum ar spune V) să se comporte și, mai ales să simtă, în halul ăsta, pe de altă parte abia de mă adun într-o zăbavă a cititului și scrisului la teză și mi se face cald și bine. Da, e o stare de bine trăită cu un anumit sentiment de vinovăție, dar oricum, e atât de dulce... De la o vreme, nu mai povestesc cu P despre sentimentele mele de vinovăție față de copii, mai ales față de V; probabil a obosit să asculte aceeași muzică, le ridiculizează și minimalizează, iar eu am nevoie de cineva care să mă înțeleagă. Nici măcar nu să mă ajute, că nu are cu ce, totul e în capul meu!