Mă mir, V, că ai amintiri foarte fragmentate despre Bucureștiul de acum doi ani. Unde s-au dus toate cele trăite atunci? M-am preocupat întotdeauna să-ți mențin memoria „vie” (fie că am stat o vreme în Berkeley, fie la București, sau pe oriunde am călătorit) prin fotografii și înregistrări video, transformându-mă într-un soi de documentarist al vieții tale de copil. Și am făcut-o cu multă dedicație. Liberă și nesilită de nimeni. Câteodată, mă întrebi de America, dacă îmi amintesc cutare sau cutare lucru, pentru că ți le amintești „din film”. Nu e nici umbră de reproș în ce (îți) scriu acum. Sincer, mie însămi îmi e greu să-mi amintesc de ai mei patru ani și cu atât mai mult de ai mei 2 ani și jumătate. Și nici măcar „din film” nu mi le pot aminti, pentru că nu am un asemenea patrimoniu de memorie la îndemână. Iar amintirile mele încep mai târziu. Și apoi, uitarea are și partea ei de farmec. Ți-am făcut agenda evenimentelor pe câteva săptămâni înainte și e fain că vom revedea unele spectacole, unele locuri dragi și tu să fii la fel de înflăcărată și curioasă ca prima dată. Probabil, peste ani, amintirile, nici ele, nu vor conta atât de mult, doar că noi încă nu am ajuns la vârsta aceea, la care să simțim asta. Uite teiul acesta din fața hotelului. Cu fața în corola lui de flori adormim și ne trezim în fiecare zi. Te-ai întrebat vreodată cine l-a plantat? Cum era când era doar un puiet? Cum a crescut singur până au început a se construi în jurul lui blocurile de beton? Cine i-a cruțat viața, cine l-a udat și dacă l-a udat cineva?  Mai contează aceste lucruri-amintiri? Ne bucurăm că ESTE. Și el este TOTUL. Și apa, și lumina, și soarele de care a avut parte în acest oraș, dar și tot ce a avut de înfruntat. Privește-l atent.