După amiază ne-am plimbat în patru prin cimitirul Bellu. Ca niște nemuritori. V și K, mega bucuroase. Pentru că în cimitir nu e ca în muzeu sau la teatru. Se poate de mers cu trotinetele, de țipat și râs tare, de chiuit! Vâj, în lung și-n lat cimitirul, cât e de mare. Alergăm cu P pe alei să nu le pierdem printre morminte. După ce au obosit, într-un sfârșit, căci a venit și momentul acesta, au cerut de mâncare. După ce au luat gustarea, am admis că am putea și să înnoptăm în cimitir. P și-a ales să doarmă cu Eminescu. Eu i-am dat preferință lui Stănescu. Voica ne-a spus că ar prefera să doarmă cu George Topârceanu. Iar noi cu P ne-am înghițit limbile. Mormântul lui Topârceanu nu este în Bellu. Și ce dacă? Ne-a răspuns calmă V, îndrăgostită de poezia sa „La Paști”. K, să nu rămână și ea în urmă, la ai săi trei ani, bâiguie și ea că „vlea, vlea...” Ce vrei, Kira? „...să dolm cu…, cu… Ion Eminescu!”. Pufnim în râs de se cutremură mormintele. La un moment dat, V mă întreabă dacă eu voi fi îngropată tot în Bellu. Mă uit lung la ea. Fiica mea de 6 ani vorbește cu lejeritate despre moartea mea. Îi spun că aș prefera să fiu înmormântată undeva mai pe lângă casă. „Nu, mama, tu trebuie să fii îngropată aici, lângă poeți, că și tu ești poetă!” O replică ca și cum ai pune pe gura unui vas un capac. Definitiv. Situația a început să iasă de sub control când V a urcat pe mormântul lui Preda să prindă furnici, iar K, a prins să scoată de pe mormântul lui Sadoveanu niște flori artificiale ca să i le dăruiască lui P. E timpul să mergem! Pe trotinete, fetelor!