resetare

are abdomenul umflat tare ca o tobă mare
mă aşez pe genunchii lui de scândură
îl îmbrăţişez cu picioarele cât ajung
vei atinge-n scurt timp dimensiunea
dinozaurilor preistorici îi zic
dar luca nu ştie de limite
dorinţa i se acumulează adipoasă-n celule
pielea i se întinde ca un pulover după spălat
în scurt timp vom fi nevoiţi să lărgim uşile
să mutăm pereţii din loc
să
dragostea şi trebuinţa supapelor
pentru reglarea fluidelor într-un circuit!
aurito, mă îmbăt mortal apoi tu să mă trezeşti
şi să mă modelezi din nou cum îţi va plăcea

Singurătatea absolută?

O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur.

Constantin Noica

obişnuiţa ta de amergeamergeamerarrrr

ce chinuitor te întâlnesc în somn
nu ştiu dacă ni s-a întâmplat vreodată
te-am urmat pe celălalt trotuar
să nu te stingheresc sau de frică să n-o iei la fugă
şi de fiecare dată
când îmi strecuram braţele şerpoase printre autoturisme
sau pur şi simplu
mi le întindeam cu repeziciune pe deasupra
capetelor trecătorilor
să te înşfăc de umeri
să te opresc naibii locului!
şi să te ajung
deveneai invizibil
că te-aş fi împlântat ca pe-un copac acolo-n asfalt
în mijlocul drumului să crească pădure
să ne ascundem trupurile dragostea
în cele din urmă
m-am înecat într-o cantitate imensă de apă
care mi-a luat văzul cu tot cu rădăcini
apoi m-am trezit şi m-am gândit că am urinat în pat
ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată
dar eram complet uscată

Scriitoare servitoare?

Necesitatea înţelegerii unor lucruri determină fiinţa umană să le eticheteze şi să le categorisească. Doar că aceste etichete şi categorii, de cele mai dese ori, nu depăşesc nivelul unor stigmate, prejudecăţi. Bineînţeles, sunt „prejudecăţi necesare” într-o măsură oarecare, fie că ni le fixăm singuri sau le preluăm de-a gata. E ca şi cum nu ne-am putea orienta în spaţiul din jurul nostru, în comunitatea/societatea din care facem parte, fără a îmbrăca lentilele, unanim acceptate, prin care să privim mai mult sau mai puţin iluzoriu, dar care lentile, în schimb, ne oferă o anumită siguranţă şi adeziune la grup, la întreg. Mai mult decât atât, prejudecăţile asigură un grad de mobilitate a gândirii, André Gide calificându-le în Jurnal-ul său drept cârje ale inteligenţei, dar este vorba de o inteligenţă umană care nu mai are capacitatea de a se mişca înainte cu de la sine vigoare. În mare, lejeritatea – spre care suntem predispuşi – de a gândi în..., respectiv a opera cu stigmate, se încadrează fără distonanţe în trendul fast-food-ului şi al semifabricatelor. Situaţia cea mai jalnică şi demnă de milă mi se pare însă, atunci când stereotipurile eclipsează pur şi simplu un segment abia tangibil, cum ar fi cel al literaturii.
În concepţia colectivă, un scriitor trebuie să fie neapărat sărac sau boem, sau amândouă la un loc – şi mai bine!, să fie alcoolic (de ce nu?), să bea cafea în exces până i se îngălbenesc ochii, şi să degaje cu nonşalanţă fumul de ţigară în rotocoale deasupra frunţii mult pătimite şi plină de ridurile înţelepciunii (dă bine la imagine, nu?), să scrie... patetic, o pereche de ochelari nu ar strica în tot acest arsenal, ochelari pe deasupra cărora să privească grav etc. Culmea e că înşişi scriitorii (o bună parte din ei), au această reprezentare despre cum ar trebui să arate un scriitor şi tind să-i corespundă.
În cadrul Conferinţei Tinerilor Scriitori, organizată recent de Uniunea Scriitorilor, un fragment din discursul unui scriitor suna în felul următor (citez din memorie, cu mare grijă să păstrez esenţa mesajului): Îmi scald privirea în frumuseţea voastră, fetelor, dar să ştiţi, creaţia cere jertfe, aşa că trebuie să vă decideţi de pe acum, ori literatura, ori căsătoria!” (păcat că scriitura nu-mi permite să redau şi tonalitatea solemn-declarativă, categorică a discursului, am plasat un semn exclamativ, dar... ce-i un semn de umbră-n depărtare...) – afirmaţie care a stârnit râsete zgomotoase pe de o parte, vorbitorul în cauză fiind susţinut cu gesturi aprobative de către ceilalţi scriitori, şi zâmbete discrete pe de altă parte. Credeam că perechile „literatură masculină/literatură feminină”, „viaţă personală/creaţie” etc. nu mai sunt nişte antinomii de prin secolul al XVIII-lea (cel puţin, între acestea nu mai există o confruntare stupidă de suprafaţă, în care acestea să se excludă reciproc), iar arta, la general vorbind, nu se mai judecă după criterii extra-literare. Aceasta dincolo de faptul că am în minte un pomelnic cu nume feminine care au făcut literatură, în modul cel mai direct şi care au fost căsătorite la rândul lor (nu mai vorbesc de faptul că au avut şi copii, pentru că scriitorul în cauză nu a pus problema reproducerii, doar pot să bănuiesc ce avea în vedere: copii, cratiţe, menaj etc.): Amantine Aurore Lucile Dupin şi Mary Anne Evans (cunoscute sub pseudonimele bărbăteşti George Sand şi, respectiv, George Eliot, cea din urmă, după cum spunea, alegându-şi un pseudonim bărbătesc pentru a fi sigură că operele sale vor fi luate în serios), Simone de Beauvoir, Nora Iuga, Anna Ahmatova, Magda Isanos, Gabriela Melinescu, Angela Marinescu, Agatha Christie, Hortensia Papadat-Bengescu (parte din ele, dărâmate de boli incurabile), Marina Ţvetaieva şi Virginia Woolf (care s-au sinucis, tocmai din motivul unor astfel de stereotipuri) etc. Domnilor, astea au fost/sunt şi femei şi scriitoare şi, pe deasupra, căsătorite! Prea mult într-o singură persoană? Incredibil de mult? Insuportabil? Până la urmă viaţa personală a fiecăreia dintre ele contează mai puţin. În ce măsură o valorifici literar e un alt subiect. În literatură, te creditează, finalmente, doar valoarea textului. Atât.
Paradoxal e că scriitorii nu pun „problema” şi în sens invers: să rămână ei veşnici celibatari, retraşi în turnul de fildeş sau călugăriţi, jertfindu-se în numele creaţiei, pentru că raţionamentul lor e mai simplu decât se poate crede: 1. o soţie (orice soţie) = o servitoare; 2. o scriitoare ≠ o soţie pentru că 3. o scriitoare ≠ o servitoare. Şi când mă gândesc că suntem în secolul 21...
Prea lesne şi categoric sunt văzute unele lucruri şi cu tendinţe machiste, care nu mai lasă loc de nuanţe. Altfel, de unde ne-am trezi cu „teoria căsătoriilor mixte” (a se vedea „Rusoaicele” din Literatura şi Arta) şi a literaturii feminine care nu poate exista din momentul în care ţi se aplică o ştampilă în paşaport.

Luca

se făcea că-mi scrijelam pieptul cu o bucată de sticlă
voiam să-mi scot inima la suprafaţă –
o bucată de plută
m-a transportat pe apa curgătoare a acestei zile
în care un cuvânt stârneşte un alt cuvânt
dar nu se ajunge la ceartă
amplificatoarele zguduie canapeaua sub noi
în ritm retro
râdem zgomotos
îmi strecor tălpile sub marginea pantalonilor săi largi
şi continui să scobesc să bem bere şi să râdem
într-un sfârşit mi-am descheiat nasturii cămăşii
i-am arătat rana
iar el mi-a spus acum putem merge mai departe

T(e)-tisme

mai întâi erai Tu
apoi Te-ai TransformaT într-un porc zburăTor
îţi ţineai inima în mâini
ca pe o bombă cu ceas
mi-ai spus că vrei să plecăm
să Trăim undeva liniştiT
încercai să Te apropii
şi disTanţa dintre noi rămânea consTanTă
ca înTre poli magnetici
urc pe acoperişul blocului cu gândul de a Te urmări
şi înTr-adevăr Te urmăresc o vreme
dar asTa nu mă ajută cu nimic
a rămas prea puţin Timp
plâng în somn aTâT de puternic
încâT mă Trezesc

vis

mă aflu pe duşumeaua tare
lângă mine stă luca acum îl văd clar
stau într-o barcă şi privesc în sus
mi se plânge că trăieşte de multă vreme
fără o femeie care să-l atragă
sau să-i fie pe plac şi tânjeşte după iubire
şi eu îmi plâng durerea
şi anume că sunt silită să stau într-o barcă ce se leagănă
pe duşumeaua tare şi să privesc în sus către stele
şi îmi doresc o poziţie mai solidă
decât aceasta: pe spate în barca ce se leagănă
deşi tabloul e aproape palpabil
nu pot să-mi amintesc acum ce a urmat
totuşi s-a întâmplat că ne-am îmbrăţişat din compasiune
mai departe nu s-a întâmplat în mod sigur nimic

literatura aleargă înaintea noastră

Ştiu că e o insolenţă blamabilă să interceptezi discuţiile telefonice (ba mai mult, să le postezi pe blog), dar s-a întâmplat fără voia mea şi am impresia că nu a mai rămas nimic din conversaţia asta. E deja literatură:

el: ce faci, mărgeluş? ai găsit aparat foto?

ea: ma gătesc. mi-am făcut băiţă. am găsit un încălzitor mic pentru apă. aura tre' să vină din clipă în clipă. voi fotografia cu al meu şi cu al ei mobil

el: ce fel de încălzitor... să ai tare grijă cu chestii electrice

ea: ştiu că m-a bătut odată curentul, aveam vreo 15 ani şi de atunci sunt ff atentă, tot cu încălzitor de ăsta

el: hai te rog nu mai folosi chestii din astea nu ma lăsa văduvoi

ea: (râde)

el: ...sau vrei să mori frumoasă...

ea: ai dreptate

el: ţi-oi dai eu... da' să mori creaţă şi stafidită nu-ţi convine? cu mine alături

Apropierea, Marin Mălaicu-Hondrari

Nopţile continuam să ieşim pe punte şi de fiecare dată vedeam pe cer braţul încremenit al macaralei şi vederea lui ne amintea că zilele pe vas erau numărate. Vedeam ce ravagii mai făcuseră muncitorii. Am observat, stupefiaţi, că dispăruseră piscina şi o parte din puntea cea mai de sus, apoi mobilierul din restaurant şi din bar, iar duşumeaua fusese scoasă. Într-o dimineaţă, ne-am trezit că alunecam din pat. Dumnezeule, am strigat, Maria, trezeşte-te, nava s-a lăsat într-o rână. Am ieşit pe punte şi am nimerit în mjlocul unui adevărat şantier. O armată de muncitori chinezi mişunau ca termitele. Tăiau, deşurubau, smulgeau, demontau. Proviziile de brânzeturi şi mezeluri dispăruseră. Am mai găsit nişte biscuiţi şi câteva pliculeţe de ceai. Acolo unde fusese liftul, acum se căsca un crater. Partea de cabine unde dormisem cu două zile în urmă, nu mai exista. Mergeai de-a lungul coridorului şi dintr-o dată, sus, vedeai cerul, iar jos, o prăpastie. Macaraua îşi muta braţul lent pe deasupra capetelor noastre. (...) Am coborât la puntea trei, părea intactă, aşa că ne-am ales acolo o cabină. Am visat că apa se infiltra pe sub uşa liftului şi Maria apăsa de fiecare dată butonul pentru un etaj mai sus şi tot urcam, dar la fiecare etaj, înainte ca uşile să se deschidă, un firicel de apă cu reziduuri de rugină apărea pe sub uşile liftului şi mai urcam un etaj şi apa ne ajungea iar şi tot aşa până când nu am mai avut unde urca, se afârşiseră toate etajele, iar când s-au deschit uşile liftului, am îmbrăţişat-o cu disperare pe Maria, dar nu s-a întâmplat nimic, vedeam cerul pe toate părţile, nu exista podea, nu aveam cum să coborâm. Eram suspendaţi şi deodată... (!)

sinucidere amânată

Ce-ai crede dacă m-aş sinucide? Nimic original în gestul tău! Mare eroism! Tu mai bine încearcă şi trăieşte! Asta-i mai complicat, dar de... singură viaţa îţi oferă atâtea şanse să pleci că... Pur şi simplu sunt într-o stare în care mi-e simplu s-o fac. Las' că ai când, mai amână, te rog, avem încă atâtea nebunii de făcut! 13.19

reveniri cu S

Mai întâi oamenii s-au adunat ciucure la uşa lui încercând să surprindă prin gaura cheii fragmente de dincolo. Apoi s-au îngrămădit irespirabil în geamurile acestuia. Barem să fi avut ciorapii spălaţi şi ochii limpezi. El demult nu mai trăieşte acolo, iar ei tot locului stau, parcă fixaţi în cuie, adevărate dopuri. Întorceţi-vă la propriile vieţi. Aici nu mai e nimeni. Aveţi noroc de SC. De asta vă spun ce vă spun. Că mi-e milă de voi, nu de alta. 00.07

Foaie pentru dragoste, sex şi literatură

Mi-amintesc de o după-masă. A fost singura dată când era cât pe-aci s-o sărut de-adevărat. Era sâmbătă, afară ploua cu găleata şi eu eram la ea, pe verandă. Aveau o verandă mare acoperită. Jucam dame. O tachinam din când în când fiindcă nu voia nici în ruptul capului să-şi mişte regii din ultimul rând. Dar n-o tachinam prea tare. Parcă nu prea-ţi venea s-o tachinezi pe Jane. De fapt, când se iveşte ocazia, îmi place să tachinez fetele până le fac să sară în sus. Dar ce e curios e că, atunci când îmi place serios o fată, nu-mi mai vine s-o tachinez. Uneori am impresia că le place să le tachinezi ― de fapt, ştiu că le place ―, dar îţi vine greu să începi, când le cunoşti de mult şi nu le-ai tachinat niciodată. Vă povesteam deci de după-masa în care era cât pe-aci s-o sărut pe Jane. Turna cu găleata şi noi stăteam pe verandă şi, deodată, beţivul cu care era măritată maică-sa a ieşit pe verandă şi-a întrebat-o pe Jane dacă e vreo ţigară prin casă. Nu-l cunoşteam prea bine, dar părea să fie exact omul care nu vorbeşte cu tine decât dacă vrea să-ţi ceară ceva. Nesuferit individ. În orice caz, Jane n-a vrut să-i răspundă când a întrebat-o dacă nu ştia unde erau ţigările. Atunci a mai întrebat-o o dată, dar Jane nu i-a răspuns nici a doua oară. Nici măcar n-a ridicat ochii de pe tabla de joc. În cele din urmă, tipul s-a întors în casă. După ce a plecat, am întrebat-o pe Jane ce naiba se întâmplă. Dar n-a vrut să-mi răspundă nici mie. Cel puţin nu atunci. S-a prefăcut că se concentrează asupra jocului, şi aşa mai departe. Apoi, deodată, a picat o lacrimă pe tabla de joc. Pe unul din pătrăţelele roşii, mamă, parc-o văd şi acum. Apoi a şters lacrima, frecând tabla cu degetul. Doar atât. Nu ştiu de ce, dar asta m-a indispus îngrozitor. Aşa că m-am ridicat, m-am dus lângă ea şi am silit-o să-mi facă puţin loc pe balansoar, ca să mă pot aşeza şi eu alături. De fapt, m-am aşezat pe genunchii ei. Atunci a început să plângă de-a binelea, şi, înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit sărutând-o unde nimeream ― peste tot ― pe ochi, penas, pe sprâncene, pe frunte, peste tot, chiar şi pe u re c h i , pe tot obrazul, doar pe buze nu. Se tot ferea şi parcă nu voia să mă lase s-o sărut pe gură. În orice caz, mai mult decât atât n-am sărutat-o niciodată. După un timp, s-a ridicat, a intrat în casă, şi-a pus puloverul acela alb cu roşu care mă dădea gata şi ne-am dus la o porcărie de film. Am întrebat-o pe drum dacă domnul Cudahy ― ăsta era numele beţivanului ― încercase vreodată să se dea la ea. Era foarte tânără, dar foarte bine făcută şi n-aş fi pus mâna-n foc că secătura de Cudahy n-ar fi fost în stare să se dea la ea. Totuşi, Jane mi-a spus că nu. N-am descoperit niciodată ce naiba se întâmpla acolo. Sunt fete aşa, de la care de fapt nu afli niciodată ce se întâmplă. N-aş vrea să vă închipuiţi că Jane ar fi fost un sloi de gheaţă sau mai ştiu eu ce, numai pentru că nu ne-am sărutat şi nu ne-am aiurit niciodată prea mult. Nu era. Uite, de exemplu, ne ţineam mereu de mână. Îmi dau seama că asta nu pare cine ştie ce, şi totuşi era minunat să te ţii cu ea de mână. Cu alte fete, când te ţii de mînă, ai impresia că mâna lor parc-ar muri într-a ta…


J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară