Lapovița m-a ținut în casă. Am călătorit de pe un blog pe altul. Când am încheiat cercul blogurilor cunoscute am început să explorez blogosfera acestora. Accesez un blog, de pe pagina aia sar pe geamul altuia. De acolo mă uit în ferestrele celorlalte bloguri. Din acele ferestre trag cu coada ochiului în încăperile altor bloguri învecinate. Rareori se întâmpla să redescopăr blogurile prin care am mai trecut. O călătorie căreia nu-i mai vedeam sfârșitul. Când am ajuns pe pagina unui blog cu profil economic am închis cu un sentiment păgubos toate ferestrele.
Mircea Ivănescu a împlinit ieri 80 de ani. Mă încălzește să citesc în exercițiul de admirație semnat de Radu Vancu că MI „nu vorbește despre literatură ca despre un sacrament, ci ca despre viață - adică firesc, fără emfază, fără inflamații retorice.” „Poetul nu numai că nu-și cultivă aparența poetică, dar își neagă statornic, atât în poezie, cât mai ales în conversația privată, însăși esența de poet. E greu să găsești un poet mai uman decât Mircea Ivănescu și, în același timp, mai difident față de propria calitate umană și poetică, deopotrivă.”
P a adus agheasmă de la biserica de lângă pădure. Facem meditații și ne împărtășim, după două săptămâni de post, în condiții casnice. În ce privește relația cu Dumnezeu avem aceleași convingeri și căutăm forme individuale de comunicare în aceste conexiuni invizibile. Anul trecut preotul a refuzat să mă împărtășească din motiv că... aș fi „posedată de patimi”. După această discuție cu preotul am început să scriu mai cu sârg pe blog. Dintr-un fel de abundență a sincerității. Între timp am șters parte din postări, dar procesul în sine a fost cathartic. Nu mă tem de ce zice sau crede unul sau altul. Pur și simplu nu am nevoie de gândurile lor negative.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu