Când îi vorbeam lui P de necesitatea unui centru cultural de agrement în Chișinău, încă nu văzusem mostre de acest gen și nu-mi stătea gândul că undeva, asemenea centre există. Și acestea nu ar trebui inventate, uf, mai pică o responsabilitate de pe umerii mei, ci... preluate și ajustate. Centrul Pompidou mi-a depășit toate așteptările: expoziții de artă plastică, dar și de arhitectură cvasi-industrială, săli de teatru și cinema, loc de socializare și cultivare pentru adolescenți, o bibliotecă imensă, cafenele etc. A fost proiectat în 1974 de un italian și un englez. Cu un design avangardist care vine să spargă armonia arhitecturală a Parisului. E în stilul unei... uzine. Se înscrie în clasa arhitecturii high-tech și a atras la început numeroase critici nefavorabile (ca și Turnul Eiffel, la vremea sa). Totul ce se ascunde, de obicei, în construcția clădirilor, aici este etalat cu nonșalanță, pentru a folosi la maxim interiorul pentru expoziții și spații de cultură: scările, lifturile, tuburile de ventilație, cablurile de electricitate, sistemele de siguranță, țevile și întregul sistem întreținere. Un bondar întors pe dos! Cu viscerele la suprafață. Deasupra intrării, un panou suspendat care avertizează și-ți gâdilă un pic șocul: Arta trebuie să discute, trebuie să conteste, trebuie să protesteze. (G. Pompidou)
Anticamera, cu efect caleidoscopic, a președintelui Georges Pompidou. Ideea e ca imaginile să joace, să recreeze alte și alte reprezentări, cu fiecare mișcare a privirii, a schimbării unghiului de vedere.
Alte spații, cu acces interzis claustrofobilor.
O cameră doar pentru uz intern.
Clasicii artei moderne: iubitul meu Alberto Giacometti cu oamenii săi fi-ra-vi și alungiți mergând (în cărucior, în cutii, pur și simplu...), Amedeo Modigliani cu figurile alungite de bărbați, femei, Pablo Picasso (întemeietorul, alături de Georges Braque, cubismului), Andy Warhol (reprezentantul mișcării pop art, cu imagini în serie) și alții, alții...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu