18 aprilie 2011

o duminică pliiiină

-->
De pe bulevardul Raspail am intrat pe Edgar Quinet. În fiecare duminică, în lungul acestei străzi, se organizează o piață cu obiecte de artă. Cum ar fi cea din scuarul Teatrului Eminescu, doar că printre tablourile și sculpturile de aici, kitschurile sunt o raritate. Am urmărit vânzătorii-artiști, fiecare cu originalitatea și stranietatea lui, dar toți laolaltă învăluiți de o fericire specifică exclusiv lor. Am ieșit pe bulevardul Invalizilor și am ținut lungul străzii până la Hotelul Invalizilor, Muzeul Armatei. În fața bisericii Saint François Xavier se vindeau buchețele din crenguțe de boscheți și ne-am amintit că e duminica floriilor. Am fotografiat câini parizieni. Unul mai haios decât altul. Ca și stăpânii lor. Am fotografiat cupluri. Cupluri de bătrâni, de tineri, de culoare, mixte, îmbrățișate, sărutându-se, întinse pe peluze, pe băncile din parcuri, pe biciclete, de mână, bărbați cu bărbați, femei cu femei. Am reperat tipajul bărbaților parizieni: talie joasă, picioare subțiri, aduși puțin din spate și năsoși. Dar unde-s pariziencele? Toată lumea, am impresia, mănâncă, bea și discută și discută și se relaxează. Terasele și restaurantele sunt întotdeauna pline. Și e firesc oamenii să facă coadă la intrarea restaurantului în așteptarea unui loc liber. Dar să nu mă abat cu... ispita-mi de la... traseu. Credeam că voi vedea chiar un hotel pentru invalizi. De fapt e un muzeu al eroilor căzuți în război. În aripa stângă a clădirii, care se întiiiinde... cam cât două cartiere din Chișinău, o sală de forță. În fața ei, un bătrân în cărucior, cu fața la soare, cu ochii ațintiți asupra picăturilor picurânde din perfuzie. Eu, care mă intrud fără jenă în viața oamenilor fotografiindu-i, aici n-am putut și P mi-a dat o mână de ajutor. De pe bulevardul Tourville am intrat pe Bourdonnais și aveam impresia că acuși-acuși ajungem la Turnul Eiffel, e aproape încât, iată, îl atingi cu mâna de după rândul de copaci din fața ta, dar acest acuși a durat încă vreo 20 min. de mers pe jos. N-ai unde păși de atâția turiști în jurul Turnului. De fiecare dată când includeam camera să filmez și captam din jur discuții în rusă sau în română, mă deplasam câțiva metri mai în stânga, în dreapta, nu contează, unde auzeam alte limbi – mă ducea sângele, și mă desfătam ca o bucată de unt în terci în această babilonie. Cât am făcut coadă la tichete, am captat cu zoomul figuri de oameni în prim-plan, figuri de oameni care se minunează, zâmbesc, blazați, obosiți, nerăbdători, relaxați etc. După ce am urcat cele 328 de trepte până la etajul întâi, mi-am scos pantofii, mi-am încălțat balerinii și am mai urcat tot cam atâtea trepte. Acolo mi-am descălțat și balerinii și am intrat în ascensor. În vârful turnului am băut șampanie și ne-am bucurat că aventura asta ni se întâmplă împreună. Mult aer, visuri și planuri de viitor. Orice aș scrie aici ar fi doar... „un semn de umbră-n depărtare”. Tot în vârful turnului am surprins un tânăr cerându-și în căsătorie iubita. Jos, pe peluzele din jurul turnului, oamenii stăteau ca la plajă. Câtă mulțime! Am găsit cu greu doi metri patrați ca să facem picknic. După ne-am îndreptat spre Palais de Chaillot. Pe malul Senei P și-a servit cafeaua, eu – gofra cu ciocolată. E un desert tipic parizian, alături de clătitele (crêpes) cu diverse umpluturi. În lungul bulevardului Champs Elysees am admirat reprezentațiile dansante ale tinerilor de origine africană și maghrebină veniți cu această ocazie din periferiile nordice. Vestitul bulevard! Cum ar fi Ștefan cel Mare în Chișinău... În grădina Câmpiilor Elizee am ațipit de oboseală juma de oră pe o bancă. Apoi a fost grădina Tuileries din fața Luvrului. Ceva mai în dreapta – muzeul Orsay. Dar nu mai aveam putere și nici timp. Vom veni aici duminica viitoare. Ne trebuie o zi pentru asta.

4 comentarii:

  1. par interesanti oamenii parisului. mişto ultimul filmulet.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu știu cum vă simțiti, dar eu simt că voi călătoriți alături de mine ))

    RăspundețiȘtergere