despăduchire

Să vă povestesc ce mi-a povestit...

Era des, lung și drept ca șinele de cale ferată... Ce-a rămas din el e o glumă. Mâncam toți în verandă când tata m-a lovit pe frunte cu ștergarul de pe braț. Ce-i fata tatii, deja aleargă păduchii pe tine? M-au izbit lacrimile. Nu că m-ar fi durut. Dar era neașteptat. După masă, mama mi-a trecut un cearșaf alb pe sub ceafă și a început să-mi descurce părul cu un pieptene din os, cu dinții foarte deși, la lumina unui bec pe care tata-l deznodase din tavan lăsându-l să penduleze la o distanță mică deasupra noastră. Era de la bunica. Pieptenele. Mama îi înfigea dinții în breton și mi-l trecea în lungul capului apăsând cu forță că-mi venea să mă cațăr pe pereți. Era un fel de mâncărime în două cu durere. Dar nu, mint, altceva a fost mai dureros. Și iar, și iar, pe același loc. Pielea capului mi se înroșea, mi se inflama parcă, mi se zdrelea. Când ajungea să-mi pieptene coama îmi smulgea smocuri de păr sângerii. Zâmbeam în două cu lacrimi când mi-i arăta cum sar pe cearșaf. Îl prindea câte pe unul. Îl freca oleacă între degete să-l... calicească. Apoi îl punea între unghiile degetelor mari și – trosc! Sângele țâșnea din ei cu putere. E sângele tău. Uite cât sânge au scurs. Iar eu simțeam un fel de mândrie că se face dreptate. Mult timp după aceea mama a rămas pentru mine instanța judiciară supremă. În două zile arătam ca o pasăre jumulită. Dar nici așa nu m-am putut salva definitiv de păduchi. Pe părul negru rămas se puteau observa cu ochiul liber niște forme alb-ovale. Erau ouăle depuse, lindinii. Mama le apuca cu degetele câte pe una și încerca să le tragă spre capătul firului de păr, dar se lăsau mișcate foarte anevoios. Erau puzderie. Pielea capului, de la răni, prinsese o coajă care începuse să se macine, să mă furnice și mai tare, în următoarele zile. Iar scărpinând-o o făceam să sângereze și mai dureros. Mama mi-ar fi spălat părul cu benzină, cum o sfătuise vecina care își spălase fetele, dacă n-aș fi avut aceste... răni. Ca o ultimă soluție, m-a dat pe mâna lui tata care mi-a tuns părul de la rădăcină cu mașina electrică. Când mi-am văzut fața în oglindă m-a durut cel mai tare. Copiii de joacă din mahala începuseră să mă arate râzând cu degetul. Tot mama a venit să mă scape de rușine când i-a venit ideea să mă îmbrobodească cu un batic, iar acesta mi-a redat o parte din liniștea pierdută. La 1 septembrie, în clasa întâi, în fotografia de grup, stau în ultimul rând, într-o margine, evident detaşată de ceilalţi. Aproape să ies din cadru. Din cauza batistei şi a impresiei că toată lumea știe ce s-a întâmplat sub acel văl protector. De obicei, mă feream să dau ochii cu cei din jur, dar când se întâmpla să ni se încrucișeze privirile, singurul gând pe care-l aveam era cel pe care mi-l repetase de atâtea ori mama: Laurito, numai morții n-au păduchi. Și nu înțelegeam de ce atunci nu poartă și alții capetele acoperite. În special Adriana, cu care făcusem schimb de rochii de păpuși. Căci mama ținea una și bună că de acolo mi se trage.