24 iulie 2011

în... Codru

Sâmbătă dimineața. Ușa medicului de gardă e deschisă. Se aud voci. Și tu, zăludo, nu știi că trebuie să vii de bună voie? Numaidecât să te aducă poliția legată! Nu știi că dacă se apucă poliția de tine, te aduce la noi fără nicio discuție! Unde lucrezi? Așa... Și zici că ești din anul...? Stă proțăpit la masă cu un formular biografic în față pe care-l completează cu răspunsuri. Văd spatele unei femei cu „părul pădure”, într-un maiou alb-gălbui. Lipsită de orice grație, ca un bolovan trântit pe scaun. Parcă fără coloană vertebrală. Cu umerii voluminoși căzuți în față, zău, seamănă cu un ceas enorm lichefiat din picturile lui Dali. În schimb râde mult. Conectez dictafonul și-l apropii de cadrul ușii. Mi-e tot mai greu să urmăresc interogatoriul ăsta pentru că din celălalt colț de coridor se răsună zgomote: soneria de la ușa principală, discuțiile agitate ale unor pacienți cu rudele, teul și căldarea în mâinile unei alte paciente, scuturatul unui țol la balconul mare de către o infirmieră și o pacientă. Nu rabd. Îmi fac apariția în toată splendoarea. Medicul încrețește fruntea în semn că nu înțelege cine sunt. Mă apropii câțiva pași. Își amintește. E obosit și plictisit. M-am săturat până-n gât de... munca asta. Iar tu... subotnico, tu ai venit să lucrezi pentru că trebuie sau pentru că vrei? A? Cât ți se plătește pentru asta? Zâmbește în sens că-s tare naivă și că nu înțeleg mare lucru. Mare lucru din ce înseamnă viață. Adevărata viață. Și numai el știe ce știe. La ai lui 74 de ani. Ia un halat alb și du-te în secție. Zăresc pe coridor infirmiera cu țolul proaspăt scuturat în brațe. O întreb de unde pot lua un halat. Dl M mi-a permis să intru în secție să dialoghez cu pacientele. Mă privește neîncrezător. Dispare câteva clipe ca medicul să-i confirme imperioasa mea prezență, după care revine și foarte binevoitoare mă conduce în cabinetul în care se fac volantele matinale. Deschide un dulap cu halate curate, călcate. Ce-i drept nu chiar albe. Scoate unul de pe umerar. Mă conduce până în fața ușii secției propriu-zise. Scoate o cheie din aia lungă și ruginită cu care se deschid garajele. O răsucește scârțâitor. Intru. Intră. În lungul coridorului, de o parte și de alta, pe la uși, stau sau se plimbă femei. Se plimbă de parcă... ar pluti. Din cauza medicamentelor care le amețesc, le usucă gurile, le încețoșează privirea, le încetinesc mișcările. În salonul 1, salonul de supraveghere, pe un pat de fier, o femeie aproape goală stă legată cu cearșafuri făcute sul. Când trec prin dreptul celorlalte saloane, cu ușile larg deschise, observ paturi de fier ticsite câte 10-12 în fiecare salon, cu spații între ele de-un om. Nimic mobilă. Paturi acoperite cu o saltea subțire și o pătură. Toate la fel. N și P, pacientele cu care discutasem o zi mai devreme, mă salută lăsând să li se întrevadă dinții galbeni. Chipurile li se animă. Bună ziua, doamna Aurelia! Noi v-am așteptat. Mă gândesc dacă halatul ăsta face bine. Sunt privită cu un oarecare respect. În ochii lor mă impun din cauza cestui halat ca o autoritate și tot halatul ar putea crea distanță între noi. Dumnevoastră sunteți doamna Aurelia, mă întreabă o alta. Vreau să nasc o fată frumoasă ca dvs. O văd prima dată. Dvs. veți dori să vorbiți și cu mine? Eu am tare multe să vă povestesc. N și P mi-au făcut bună publicitate. Lumea mă cunoaște fără să mă fi văzut. Și niciun halat nu mă mai protejează. În cadrul ușii salonului 5 o altă femeie își învârte chiloții în aer. Ca o morișcă. Are chipul încremenit și ochii absenți. Parcă-i ireală și pusă în priză. Pe un scaun lung, alături de ușa salonului în care voi face popas, o tânără citește în șoaptă din cartea religioasă „Înfruntarea necazurilor”. E atât de absorbită de lectură încât nu mă observă. Nu observă pe nimeni. Nu aude nimic. În stânga ei, o doamnă cu părul răsfirat în toate direcțiile și doar cu un braț, mă urmărește ca o bufniță. Am impresia că e gata să se năpustească asupra-mi. Ceva mai încolo, o altă femeie își ține capul cu ambele mâini, aplecat în poală, legănându-l, de parcă ar durea-o ceva, poate dinții, mă gândesc. O femeie bine îngrijită, cu părul vopsit, se apropie temător-șovăitor și începe să plângă în hohote țipând că am venit să o filmez, să o arăt la tv și să-i iau copilul. Închid mai repede ușa după mine. Și scena asta se va repeta ori de câte ori voi ieși la wc. Mă simt penibil. Îi spun infirmierei că n-am nicio cameră de filmat. Zice să nu-i atrag nicio atenție că altfel, mi se pot duce și mie mințile. Infirmierele care le supraveghează probabil fac munca asta de ani buni. Una mănâncă la o masă improvizată răsărită, de parcă ar sta în fața tv ului, iar filmul pe care l-ar viziona ar fi unul și același încât nicio emoție nu-i mișcă barem un mușchi facial. Ba mai mult, se vede că-i plictisită. Din când în când scoate câte un țipăt: În salon! Dacă nu ar purta halat albăstriu, nu aș face diferență între ea și paciente. Închei cu ceea ce mi-a spus vara trecută în secția de bărbați un pacient: nu se știe cine dintre noi e mai bolnav. Cei care stăm aici, închiși ca la închisoare sau cei de la libertate. Pur și simplu, noi ne-am prins în capcană...

6 comentarii:

  1. Scenele sunt insolite şi impresionante. Şi riscante. Aici trebuie să balansezi chiar pe un fir de păianjen deasupra prăpastiei. Ineditul îl conferă universur prea intim al unei socoetăţi specifice, chiar foarte specifice, încât să ai permanent teama violării unui teritoriu străin. Ca să sugerez ţi eu o posibilă soluţie, poate ţi irealizabilă: probabil că trebuie să vezi impresionantul, dar să nu forţezi nota până la expresionism; probabil trebuie să fixezi insolitul, nu însă şi exoticul explicit, pronunţat. Se testează simplu: închipuie-ţi că eşti tratat ca un personaj exotic, ca o cioară albă, ca o oaie neagră... Şi e cu totul altceva când (ţi) se fixează DIFERENŢA NEUTRĂ, ca semn particular, nimic mai mult. Or, universul LOR nu e decât ALTFEL decât al nostru...
    Şi tot ţin să-ţi spun: ZĂLUDO, din rândul doi este vocativ, se scrie împreună. Sorry.

    Ken Kesey

    RăspundețiȘtergere
  2. Apropo, prietenul Ken Kesey a uitat să-ţi spună că ţie îţi reuşeşte destul de bine această acrobaţie-virtuozitate-echilibristică, cum s-ar zice, "la limita fault-ului".

    Milos Forman

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu mi se pare nimic insolit. Dimpotrivă, situațiile sunt atât de stereotipice. Adică, exact cele pe care le avem în imaginație, în asemenea cazuri. Ideea ar fi să o iau cu încetinitorul. Dar eu m-am grăbit să spun cât mai multe și, în același timp, să nu mă întind. De asta, de bună seamă, mi-au scăpat nuanțele. Și mai ales am creat fără să vreau imaginea unor oameni în mod real... „nebuni”, în timp ce aceștia sunt atât de umani în esență și au rațiunile lor de a se comporta într-un fel sau altul. Mă gândeam să mai postez un contra-text care să răstoarne imaginea creată de primul și care să arate o altă fațetă.

    RăspundețiȘtergere
  4. Este practic imposibil (şi e limpede DE CE), dar un exerciţiu de empatie ar putea deschide perspectiva iluminării din interior...
    Adică să faci un exerciţiu de privire, cu ochii pacienţilor, spre medici, sanitari, spre "nechemata" (sorry) doamna Aurelia... spre lumea asta stranie...

    Anton Pavlovici Gogolevski

    RăspundețiȘtergere
  5. Nu e vorba numai de empatie. Fiecare „nebunie”, hai sa-i zic așa, are semnificațiile și logica și rațiunea ei. Pe mine asta mă interesează. Că dacă „e limpede DE CE”, faci altceva. Sunt mai multe perspective relaționale, desigur, între acești subiecți: instituție (medici, infirmiere, personal etc.) - pacienți, pacienți - instituție, familiile pacienților - instituție, pacienți - și un „intrus” ca mine.

    RăspundețiȘtergere
  6. Îmi plac textele în care totul se polarizează în jurul nebuniei. M-ai intrigat să mai citesc. Poate vei scrie şi ce vorbeşti cu ele. Pare incitant.
    Eu întotdeauna mi-am dorit să intru într-un spital oncologic şi într-o închisoare. Să-i văd, să-i ascult..

    RăspundețiȘtergere