portretul unui tânăr scriitor

Are 18 ani și poetul pe care îl preferă este Eminescu. Nu a citit autori contemporani. În schimb scrie versuri. De ce să mai citească dacă e suficient că scrie? Versuri clasice, tradiționaliste, evident. Pentru că... ești ceea ce citești. Doar că în variantă, mult-mult, mai diluată a celor citite. Cu alte cuvinte, nu vreau să o compar cu Eminescu, asta vreau să zic. Iar ca să se afirme ca scriitor, vorba unui prieten, dacă tot îl are ca etalon pe Eminescu, fie ar trebui să scrie mai bine ca el, fie să scrie pur și simplu... altfel. Ne exprimăm părerea vizavi de... Persistă, în general, ideea că asemenea tineri nu ar trebui să se descurajeze, ci din contra, să persevereze în a scrie, să citească. Mă întreb dacă cei care vin în literatură și au potențial cu adevărat, au nevoie de astfel de „încurajări”; dacă rostul unor atare lecturi/întâlniri nu este cumva tocmai într-o testare pe invers a tinerilor: să li se facă o analiză mega-critică pe texte, să li spună că scrisul nu are niciun rost și... cine rămâne, cine rezistă, acela va fi scriitor. Pentru o bună parte din tineri scrisul e o „îndeletnicire” specifică vârstei. Mulți se tratează de scris chiar înainte să publice vreun ciclul de versuri. Unora le ia ceva mai mult timp ca să se tămăduiască de ideea că sunt sau ar putea fi scriitori. Iar alții, fiind încurajați să persevereze, o iau în serios și continuă să scrie, în pofida vreunui talent.