amintiri cu bunu

Azi e ziua internațională a blondelor. Am aflat de la protv. „Tare-i deșteaptă cutia asta”, îmi spunea bunelul despre radioul lui stră-stră-vechi care a fost, practic, unica lui sursă de informare (cu excepția ziarelor comuniste pe care i le aduceau cu regularitate neobosiții mesageri ai PC). Acum zece ani, în ziua în care trupul îi cedase definitiv și intrase în agonie, rudele au chemat preotul din sat să-i facă Sfântul Maslu - un fel de ritual pentru ușurarea suferințelor trupești și iertarea păcatelor. Pe masă era o farfurie cu făină și trei lumânări aprinse înfipte în pulberea aia alb-gălbuie; o cană cu ulei; o pâine mare coaptă în cuptorul casei; ochelarii lui bunu cu doar o jumătate din lentila dreaptă și o treime din cea stângă - bucăți de lentile prinse de jur împrejur cu un lipici izolator albastru care să le țină fixate de rama din masă plastică a ochelarilor; și cutia aia deșteaptă dar, din păcate, ieșită și ea din funcțiune nu cu mult timp înainte ca sufletul posesorului cutiei să iasă din trup. Am visat odată masa asta și pe suprafața ei erau dispuse cu aceeași precizie a locului exact aceste lucruri și ma spunea că sufletul lui bunu în modul acesta cere să dăm ceva de pomană și în următoarea sâmbătă a chemat niște vecine și le-a dat câte un colac cu o lumânare aprinsă, cu un ștergar și cu o farfurie cu dulciuri. După ce și-a cerut iertare de la L și L de la bunu, de la N, de la V, de la mine și ta mi-a făcut semn să-mi cer și eu iertare (cu toate că nu știam pentru ce, dar am înțeles că așa trebuie), bunu și-a cerut iertare și de la ta și ta de la el și după ce ne cerusem iertare fiecare unul de la altul și eram iertați între noi, eram cumva în expectativa ca bunu să spună ce mai are de spus în semn de rămas bun, eventual să exprime vreo dorință, să spună orice... Bunu a tușit înfundat de câteva ori și la întrebat pe ta, cu vocea aproape stinsă, dacă... l-au mai prins americanii pe bin Laden, că de când i s-a stricat cutia... Aceasta era întrebarea lui existențială pe patul de moarte. Dar ziarele comuniste, vraf într-un colț de wc din fundul grădinii, nu scriau nimic despre. În paginile lor - atâta Moldovă „gură de rai”.

fără artificii

Am mâncat căpşune direct din grădină, nespălate, unele - în două cu ţărână. Am urcat într-un cireş şi am îndesat în mine cât am putut cireşe şi tot au mai rămas, doldora pe ramuri, de parcă nici n-aş fi trecut pe acolo. Am lăsat pisicul să mă zgârâie, să mă muşte şi să-mi scoată firele de la pantaloni; câinii să sară până la brâu în jurul mei şi să-şi lase urmele lăbuţelor pe haine; să lingă - îs tare pupăcioși - porţiunile neacoperite ale corpului meu: degetele picioarelor ieşite prin sandale, mâinile până la coate, obrajii. Nu m-am împotrivit lui A ca să-şi descarce remorcele maşinuţelor, pline cu nisip, în capul meu; nici să păzesc cu o vergea de salcâm rățuștele scoase de ta la păscut iarbă. A vrut ma să strâng fir cu fir mărarul de sub vie, am strâns; R - să înșir rufele la uscat pe sforile din curte, am înșirat; V - să mătur în cotețul pentru găini, am măturat. Am alergat - dar tot nu din propria-mi dorință - ci fugărită de cocoșul înnebunit care voia să mă ciupească și să-mi sară în cap. Ta zice că e bătrân și orb. Atunci de unde știa că fac cotitura casei și în ce direcție mă îndrept, tot ținându-mi urma? V a venit cu un ied. Ieșise să se plimbe și acesta s-a ținut de el, behăind, până acasă. Era speriat, dar avea nevoie de o prezență umană alături - tot de mine, s-a adeverit până la urmă. Și când mă gândesc că m-am dus cu o geantă de cărți. Ca să citesc la umbra răcoroasă a unui copac.

Zilele Literaturii Române

metamorfoze

În ultimele zile am făcut turism mai în voie. Am renunțat și la ideea pe care-o aplicasem alte câteva zile mai înainte: de a explora, fiecare, trasee diferite, astfel încât seara, la întoarcere, să povestim cu lux de amănunte unul altuia ce am descoperit, călătorindu-ne reciproc, imaginar. Ne-am acomodat cu gândul că oricâte am face ca să trăim și să comprimăm cât mai multe experiențe pariziene posibile, o lună nu e decât o lună. În ultima zi am coborât în catacombe - 20 de m sub pământ, sub rețelele de metro, sub sistemele de canalizare ale orașului. Pe măsură ce cobori treptele spiralate, cutia toracică te strânge într-un mod ciudat, parcă respiri, dar aerul, datorită compoziției sale, are un fel de ineficiență. Pulsul inimii ți se întețește. Capul îți devine mai greu, iar pe măsură ce înaintezi, tot corpul. Și aproape ești pe punctul de a te întoarce, dar galeriile osuare abia te așteaptă: Arrête! C'est ici l'empire de la mort. Traversezi culoare din pietre umede. Unele înguste de-un om. Scăldate în lumina palidă a becurilor amplasate rarefiat. Pe unele porțiuni, din roca tavanului picură apa, pe altele plouă de-a binelea. Încerci să ocolești sau să sari băltoacele. Prin părți - pereți clădiți din oase și cranii - osemintele din diverse cimitire, cimitire întregi depozitate aici.

Abia la ieșire, la suprafață, poți aprecia cu adevărat aerul, lumina și din senin poți fi tare bucuros. Mai ales că te simți ușor, iar înțelegerea morții devine mai firească. O altă grandoare - cartierul Défence. În acest cartier de afaceri, cu clădiri și statui impunătoare te simți de câteva ori mai mic, dar cu toate astea, provocat să urci, să urci, mai ales că înălțimile, dacă vrei, chiar sunt de atins.

În metrou, un cerșetor cântăreț cu microfon, ne-a cântat pe rând, fragmente de șlagăre, din mai multe limbi, printre care, evident, și „Dragostea din tei”. Avea un accent haios și asta m-a convins că merită să-i arunc câțiva cenți în pălărie. În timp ce făceam bagajele, la Radio France, se transmitea un interviu cu un aero- pilot despre accidentele avioanelor.

La Paris am avut nevoie de ceva timp să mi se disperseze senzația de vis și să încep să trăiesc cu adevărat. Ajunsă acasă, am aceeași senzație de vis. Parcă-s picată din copac. Redescopăr aceleași lucruri, în alte nuanțe și încerc să înțeleg metamorfozele astea mișcătoare în jurul meu.

păsări călătoare

Ne-am întors la Paris cu o oarecare melancolie. Am răsfoit fotografiile și am găsit vreo sută înfățișând deltaplane – mărturie a dragostei. Iar când iubești din toată inima o realitate, înseamnă că această realitate este un suflet, o amintire.

-->

La ultimul prânz în Bordeaux, la desert, mi-am ales prăjituri „Madeleine”. Vă mai amintiți de Proust „În căutarea timpului pierdut”, înmuind o prăjitură „Madeleine” în ceai, așa cum obișnuia în copilărie (prăjitura copilăriei sale, preparată de bunica)? Și brusc, imaginile acelor vremuri, s-ar părea pierdute, încep să-i reînvie în memorie, pline de vigoare. O prăjitură care îl face să se simtă viu, recuperându-i identitatea originară.

Bordeaux are un aer intim și primitor care se identifică întrucâtva cu prăjitura „Madeleine”, asemănătoare unei scoici. Câte ascunde! Dar mai ales câte ai să-ți amintești după.

Imagini de cartier.

-->

Ne-am grăbit să ajungem dis-de-dimineață la Louvre. De Paște muzeele aveau ușile larg deschise, dar de 1 mai, ca să vezi – sărbătoare și aproape totul închis! Am mers cu degetul pe hartă încropind un alt traseu decât cel stabilit de-acasă, după care ne-am pornit cu adevărat. La intrarea într-o biserică a comunității poloneze am ascultat cântări religioase și, întrucât P are ideea că semăn cu o poloneză, am observat cu luare aminte trăsăturile „concetățenilor” mei. În biserica Saint-Roch am cântat Aleluiah și Psalmul 117 de pe foi. Comuniunea și sentimentul de apropiere de ceilalți, cântând într-un glas melodii înălțătoare și pozitive ca mesaj, m-a umplut de fericire. În biserica Madeleine – numai lăcașuri religoase ne apăreau în cale, noi de fapt ne îndreptam spre Operă – am ascultat muzică de orgă și am aprins o lumânare pentru morții noștri. Mi-am dat seama că pot să mă rog oriunde, chiar și într-o moscheie; că specificul bisericii (ortodoxă, catolică, musulmană etc.) nu mă poate inhiba să fiu eu când am a fi. În fața Operei, ultra-naționaliștii lui Le Pen erau în plină demonstrație: „Vive la France! Vive la République!” - scandau unii la tribună. „La France aux Français!” (Franța pentru francezi!) - se auzeau alții din mulțime. P îmi zicea să fotografiez mai discret și spunea că îl neliniștesc asemenea reprezentări stradale. Pe mine, dincontra, mă înflăcărează! Nu mă refer la esență, ci la forme: steaguri în vânt, scandări, lozinci, forfotă, animație, tineri dubioși și bătrâni parizieni din talpă etc. Seara la radio au transmis că numărul demonstranților, conform estimărilor polițiștilor a fost de 3 mii, iar conform organizatorilor – 20. Am mers la galeriile Palais Royal, alea în care începe filmul lui Alain Resnais, „Ierburi sălbatice”, filmul care nu ne-a plăcut ambilor.

Cimitirul Père Lachaise are 44 de hectare, e etajat și nu ai perspectiva vederii cum e în Montparnasse. Mergi și mergi și mergi cu harta în mână și citești numele de pe morminte să găsești pe unul sau altul. Eu ziceam că vom face primul popas când îl găsim pe Balzac, scriitorul care a visat să devină bogat din scris, care a semnat la început în reviste de bulevard texte erotice și care chiar a ajuns să-și vadă visul împlinit și să fie tirajat în masă, în schimb P voia să ne tragem sufletul lângă mormântul lui Nerval, cel care a scris Aurélia și care cade în schizofrenie gravă, înainte de a-și „dezlega sufletul pe strada cea mai neagră pe care a putut-o găsi” în Paris (după spusele lui Baudelaire). Am trecut pe lângă Delacroix, absorbiți de umorul unui ghid, cu albumul pictorului subsuoară, care s-a apropiat de mormânt, ciocănea cu degetul în piatră și mima o discuție aprinsă cu defunctul. Ca să ne putem odihni fiecare lângă mormântul dorit, dar totuși împreună, întâmplarea face ca acestea să fie dispuse chiar vizavi. P s-a așezet lângă bustul lui Nerval, eu lângă gardul împrejmuitor al mormântului lui Balzac. Ne priveam față-n față, toți patru, și câteodată, privirile noastre erau întrerupte de câte-un grup de vizitatori gălăgioși trecând printre noi. L-am salutat pe Proust, pe Appolinaire, pe Modigliani, pe Edith Piaf... înconjurată de o mare de oameni (apropo, în cartierul Belleville, un cartier mai popular, în care maică-sa a născut-o pe niște scări, e un marcaj: aici s-a născut EP), pe Oscar Wilde... dandy celebru, ca și Baudelaire. P zice că Wilde este atât de venerat mai mult pentru viața sa decât pentru operă. Pentru că el și-a creat viața aidoma unei opere. Iar asta se poate observa și după... „starea” mormântului său: scris de jur împrejur cu mesajele vizitatorilor, acoperit de săruturile rujate ale cititoarelor, îmbrățișat de flori.

Am urcat pe scări și am parcurs peretele pentru încremați pe partea de sus. Am găsit un coș cu ouă de ciocolată și fructe. Am luat două ouă. Când am coborât, toată numai zâmbet, i-am întins un ou. În timp ce fiecare își mânca desertul și aveam dinții de ciocolată când râdeam, m-a întrebat dacă aș vrea să fiu încremată. Desigur. Mă oripilează ideea de viermi. „În schimb eu vreau putrezesc normal”. Am ales unde am vrea să fim îngropați. Am decis că vom înfia un copil de rasă africană. Am programat alte călătorii. Am visat cum vom deveni „mari”. Într-un cuvânt, am discutat și ne-am comportat ca niște oameni omnipotenți și nemuritori.

Însă cu toată nemurirea noastră, ambii avem un fel de rezistență în a citi mass-media din Moldova. De la un post de radio francez am aflat de moartea lui O. ben Laden. 10 ani le-au trebuit serviciilor secrete americane să-l prindă. Într-o lună, câte se pot schimba în Moldova?