Foaie pentru dragoste, sex şi literatură

Energia sexuală trebuie eliberată întotdeauna şi de îndată ce se manifestă, deoarece nevroza şi boala pândesc la fiece pas: ca şi cum în dorinţa unei fiinţe faţă de alta ar colcăi toate crimele, toate ororile de care s-a făcut vinovată omenirea vreodată, ca şi cum dorinţa în sine ar fi un pericol atât de grav că trebuie să li se indice de urgenţă amanţilor un mijloc eficace de a se împreuna pentru a se putea, apoi, despărţi mai uşor.

Erotismul este o dezordine care trebuie stabilizată. Orgasmul, ca plăcere finală, este canalizarea acestei dezordini către ordinea stabilită.

Orgasmul este un travaliu, amanţii - nişte harnici muncitori în câmpul sexului (să existe oare şi muncitori leneşi?), ei trebuie să fie complet goi şi să-şi dea osteaneala.

"Îmi storc zeama", "îmi depun lapţii", "îmi proptesc arteziana", "stropesc trandafirul", "bălăcesc scoica", "scuip în crăpătură", toate aceste expresii, în ciuda vulgarităţii lor groase nu sunt mai urâte decât caraghioasa "ejaculare" care presupune distorsionare, dislocare, distrugere, dar într-un mod ridicol.

Noua dezordine amoroasă, Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut

metamorfoze în ajun de Revelion

Am început să nu mai încăpem una de alta. Îmi masează, îmi palpează organele interne, boxează în ele, iar când îşi schimbă poziţia am o burtă ca valurile mării. Mă trezeşte la 6 dimineaţa şi mă ghionteşte să mă scol să o duc la plimbare în pădure. O rog cu binişoru' să mai rabde un pic, că mi se lipesc pleoapele de somn, dar nu cedează în insistenţă. Tare i-aş mai da-o lui P oleacă, să o mai ţină şi el câteva zile. De la o vreme am început să scot nişte sunete foarte ciudate, stridente, de pasăre: ceva între sughiţ şi eructaţie. Medicul zice că e din cauza diafragmei care se relaxează. Ceva cu ce P s-a acomodat şi a învăţat să imite foarte bine. Ca să-mi ţină companie. Ca un adevărat păsăroi. Suntem adevărate avis rara. Mai ales în anturajul pădurii. Vecinii cu siguranţă cred că suntem crescători de păsări. Blocul ăsta parcă-i făcut din carton. Am cumpărat un brad cu tot cu rădăcini. Pentru Degeţica. După Revelion îl vom sădi la vilă, în cinstea ei, să crească amândoi odată. Abia aşteptăm să facem cunoştinţă cu ea. Iar ei, să-i arătăm bradul.

din discuţii şi vise

N vorbește mult despre morți. Ne convinge că defuncților le mai cresc unghiile și părul câteva luni după înmormântare.

T e de părerea că mai bine mori de vreo boală - îndelung, încet şi chinuitor, decât sănătos, dar subit, în vreun accident.

R zice că peste vreo 10 ani am să mă bucur şi-mi voi dori ca P să plece în deplasare pentru cât mai mult timp. R aproape că nu-l cunoaşte, dar e sigură că toate femeile, indiferent de cum (nu) sunt bărbaţii lor, ajung la o aşa stare.

Vânduse maşina sau o dăruise vânzătoarei de legume din faţa blocului. Contextul nu e prea clar, dar asta nu ne împiedică să ne certăm groaznic şi să lămurim lucrurile. Toată noaptea. Dimineaţa îi povestesc ce-a făcut în vis şi P îşi cere scuze.

script-tease la CARTIER

Librăria era plină de personaje. Se sloboziseră toate din Ţesut viu. 10 x 10 şi... aşteptau explicaţii de la cel care le-a creat. Autorul abia de se vedea printre ele. Ca să le îmblânzească, probabil, a cântat formaţia Trigon. Degeţica era animată de ritmurile muzicii. Am stat în fotoliu. (Iată avantajul de a fi însărcinată.) Iar în faţa mea, ieşeau la bara de script-tease, pardon, la microfon, unul câte unul, script-teozii serii: Vladimir Beşleagă, Eugen Lungu, Mircea V. Ciobanu, Vitalie Ciobanu şi, nu în ultimul rând, Emilian Galaicu-Păun. O frumuseţe de lansare de carte!

Se împlineau 20 de ani de la dispariţia oficială a URSS-ului. ...Şi acest Ţesut...

al unui timp încă viu,

ca o mărturie.

despre siguranţă şi dragoste

Păşesc cu picioarele tot mai depărtate unul de altul. În sfârşit, cu siguranţă. Ca un bărbat. Ba nu, ca un urs! Legănat. Ca să-mi menţin echilibrul şi cele 10 kg adăugate. De parcă aş fi pe mare. Un marinar pe un vas ce se clatină. Ba nu, o răţuşcă! Am mersul unei raţe. Sting lumina şi mă întind pe orizontală şi umplu patul numai burtă şi ţâţe, vorba lui P (bucură-te, îi zic, că sunt diversă și permanent „nouă”; acum mă umflu, după am să mă dezumflu), iar Degeţica mai caută să fie plimbată şi legănată. Nu înţelege că stinsul luminii înseamnă că gata, dormim. Tocmai atunci îi vine pofta cea mare de joacă. Îmi lipesc burta de P. El îi spune povestea de seară şi parcă se linişteşte, dar imediat ce punem geană pe geană, îşi reîncepe mişcările, salturile de parcă am avea o minge de baschet între noi. Semi-dormim. Semi-vorbim. Şi ca să nu ne plictisim, începem să ne... iubim. Ca-n cântecul acela. Cred că-i unica perioadă în care Degețica participă și ea. O familie unită! Nu știu dacă înțelege ce frumusețe de timp trăiește acum.

scriitorul (şi viaţa lui)

"Artistul trebuie să dea posterităţii impresia că n-a trăit", spune Flaubert. Maupassant împiedică apariţia unui portret de-al său într-o serie consacrată scriitorilor celebri: "Viaţa privată a unui om şi înfăţişarea lui nu aparţin publicului." Hermann Broch despre el, Musil şi Kafka: "Nici unul dintre noi trei nu are o biografie adevărată". Ceea ce nu înseamnă că viaţa lor era lipsită de evenimente, ci doar că nu era predestinată să devină celebră, publică, să devină bio-grafie. Karel Čapek este întrebat de ce nu scrie poezie. Răspunsul lui: "Pentru că nu suport să vorbesc despre mine." Trăsătura distinctivă a adevăratului romancier: nu-i place să vorbească despre el. "Nu suport să-mi bag nasul în viaţa preţioasă a marilor scriitori şi, niciodată, nici un biograf nu va ridica vălul vieţii mele private", spune Nabokov. Italo Calvino avetizează: nu va spune nimănui nici un singur cuvânt adevărat despre viaţa lui. Iar Faulkner doreşte "să fie anulat ca om, scos din istorie, să nu lase nimic în urma lui, nimic altceva decât cărţile tipărite". (Să reţinem: cărţi şi tipărite, deci nu manuscrise neterminate, nu scrisori, nu jurnale.) Conform unei metafore arhicunoscute, romancierul demolează casa vieţii sale, pentru a construi, cu pietrele, casa romanului său. De unde rezultă că biografii unui romancier demolează ceea ce acesta a construit, construiesc ceea ce el a demolat.

Milan Kundera, Arta romanului

încă o cititoare!

Un domn care merge înaintea mea se întoarce şi mă scrutează crezând că vorbesc singură. Mă vede cu o mână pe abdomen şi, probabil, îşi explică cumva aparentul meu monolog. Noi deja comunicăm ca două prietene. Eu pun palma undeva pe burtă, o întreb ceva şi Degeţica loveşte în ea. La început gândeam că e o coincidenţă. Am "verificat-o" un timp: îmi aşezam palma la diferite ore ale zilei, în special când stătea liniştită, pe diferite porţiuni ale pântecelui. Şi era de fiecare dată pe fază. Când P a venit acasă ne-a surprins în trei, în pat. Era şi Kundera cu noi. Ne învăţa Arta romanului. Aveam sprijinit cotorul cărţii în burtă şi citeam în glas. Nu prea aveam viteză la citit, dar îmi puneam mari speranţe că acuş-acuş va adormi. Degeţica îmi sălta cartea la fiecare două fraze în semn de înţelegere.

transfer de vinovăție

După ce m-a servit cu ceai, stăruind să mănânc cele două tartine cu cașcaval (eh, îmi place cașcavalul, dar îmi era incomod), mi-a spus că la salariul pe care-l are, își permite rar de tot - o dată în câteva luni - să cumpere vreo sută de grame de cașcaval și când se întâmplă - în familie e sărbătoare. Mă simțeam aiurea și-mi era tare rușine. Începusem un monolog interior mea culpa, iar doamna - așezată jos, lângă picioarele mele - continua să se vaicăre, să plângă și să râdă concomitent. Stomacul îmi devenea din ce în ce mai greu, de parcă aș fi înghițit două pietre. Am suportat rușinea asta cât am putut. Mai bine zis, până când mi s-a făcut rău de tot. Nu mai înțelegeam... dacă e de la aerul închis din apartament, de la... cașcaval sau de la mustrările de conștiință. M-am scuzat sub pretextul că am o întâlnire importantă de care tocmai uitasem și am ieșit. În timp ce coboram mi-am amintit de Amelie Nothomb, de Metamorfoza tuburilor: să muști mâna care se întinde să-ți ofere ceva, pentru că la celălalt capăt al brațului există un gând, iar la capătul acelui gând există un interes, iar la capătul... stomacului meu era un sentiment de vinovăție. În fața scării am vomitat și brusc m-am simțit ușurată. Atât de ușoară încât a trebuit să mă așez pe o bancă. Un câine maidanez s-a apropiat grăbit și a lins urmele.