6 mai 2012

stăpânitoarea

Ne-a acaparat cu totul. Nu ne mai aparţinem. Nici nouă înşine. Cu atât mai mult unul altuia. 90 de procente din discuţiile noastre sunt despre ea. Iar celelalte 10 sunt învecinate ei. Ca în situaţia în care unul dintre noi zice hai să lucrăm la computer, sau poate reuşim să bem şi un ceai, sau azi ne vom culca mai devreme, sau caută-mi povestirile lui Buzzati. O face, bineînţeles, condiţionat. Prin ricoşeu.

Apropo de povestiri şi de Buzzati. La moment, suntem compatibili ca ritmuri. Prozatorul-bliţ şi cititorul distanţelor scurte.

A prins gust să stea cu ţâţa-n gură chiar şi când nu-i este foame. Aşa... de zăbavă. Ca să nu fiu frustrată că pierd timpul, P mi-a găsit o modalitate de a naviga pe net. Stăm lungite ca două feline, pe cuvertura pluşată, într-o nuditate lăptoasă şi o zăpuşeală de 28 de grade... Călărim blogurile. Virtualitate albă. Albă, albă.

Cum adoarme ceva mai strâns (ei, cât de strâns? atât cât să nu-i tremure pleoapele ca unui iepure fricos şi să nu ne urmărească printre gene), o punem cu marrre grijă în leagănul instalat între birourile noastre şi eu o mişc lin cu piciorul în direcţia lui P, el – în direcţia mea. De parcă am echilibra o balanţă. Cu tălpile nedezlipte de leagăn. De parcă le-am avea cusute acolo. Până când unul dintre noi împinge leagănul mai cu forţă şi-l lăsăm să se mişte un timp cu de la sine putere. În tăcere. Doar zgomotul tastaturile noastre care se iau la întrecere. 

Ce faci?, mă întreabă pe skype. 
Scriu pe blog. 
Poate reuşim să bem şi un ceai?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu