La Paris

Casa în care locuim a fost construită în anii '30. Era o vilă al cărui spațiu, azi, e împărțit de câteva familii. Stăm la parter, cu o terasă ce dă într-o curte verde, cu diverși arbuști în floare la vremea asta. Vizavi e o casă și mai veche, la mansarda de sticlă a căreia a avut atelierul și a locuit, în a doua jumătate a vieții sale Georges Braque, unul din fondatorii cubismului alături de Pablo Picasso. Aici Braque a realizat celebra serie Ateliers, care recapitulează momentele cheie ale creației sale. Oricât de important este acest pictor pentru cultura sec. XX, atelierul său nu a fost transformat în muzeu, cum nu sunt muzeu nici alte ateliere/locuințe ale unor oameni care au făcut cultura Franței. Altfel, la câtă densitate cultural-artistică e aici, Parisul ar fi numai muzeu. E o locuință obișnuită, cu oameni la fel de obișnuiți. Dacă nu ar fi plăcuța de la intrare cu o scurtă informație despre acest fapt, casa ar fi una de-a dreptul comună. Pentru francezi, cu siguranță că așa și este. Însă nu și pentru turiștii, pe care-i văd chiar acum din ascunzișul verde al terasei, căutând să o repereze, cu harta în mână și privirile îndreptate spre cer.

La câteva minute de casă e parcul Montsouris, Muntele șoarcelui, dacă aș încerca o traducere. Parcul în care facem respirații cu P dimineața și prin care se plimbau Lenin cu revoluționarul Bogdanov discutând despre Materialism și empiriocriticism. Dar acest lucru nu e atestat de nicio plăcuță. Parisul în sine, în acest sens, e o imensă plăcuță nescrisă care face parte din firescul istoriei.