genți, genți

Am privit cu fascinație geanta aia, aparent ca orice geantă, pe care a deschis-o lăsând să se întrevadă vreo 15 cotoare de cărți. Mi-a întins Italo Calvino Dacă într-o noapte de iarnă un călător: „Ai să vezi ce nebunie de carte!” Apoi a extras o alta. Cea a scriitorului iranian Sadegh Hedayat, Bufnița oarbă. Mi-a arătat-o și a pus-o repede la loc: „Aceasta mi-a dăruit-o cineva. Am luat-o s-o citesc. Că pot să mor de relații... extraliterare, acolo în spital.” Apoi m-a întrebat dacă vreau să citesc Homo ludens de Johan Huizinga: „Un eseu despre... joc(urile omenirii). Totu-i joc! Războiul, poezia, justiția, cultura! Iaca îți dau de lucru să citești până dau o fugă... dincolo.”

Voia să pară vesel și să ne facă să râdem, dar suferința îi transfigurase chipul. Numai geanta îi rămase neschimbată.

Mi-au pus diagnoza: NIȘTE STUFOZITĂȚI STILISTICE INIMITABILE, ÎN INTERIORUL MEU ȘI SĂ DECID: RĂMÂN CU ELE? Dna I i-a recomandat un chirurg bun.

P mi-a spus că geanta lui D era plină cu biscuiți englezești, din ovăz cu picățele de ciocolată. Biscuiții mei preferați. De-a lungul anilor am făcut obsesie față de acest obiect. Dar mai ales în copilărie când din geanta lui ta, a ma, din gențile oaspeților care veneau la noi, ieșeau dulciuri și jucării.