La o cumătrie

După ce am făcut cunoștință cu celelalte perechi, după ce am mâncat și țopăit și iar am mai mâncat și iar am sărit în sus, am început să-i fac gaură-n cap să mergem acasă. Insistent. Nu mai puteam de plictis și de sentimentul pierderii de timp. P zicea că tre să mai stăm încă vreo trei ore cel puțin. Eticheta obligă. Și pentru că trebuia să facem ceva cu timpul ăla, am început să proiectăm designul camerei pentru copii. Până la urmă m-am lăsat persuadată că pătuțul e mai bine să fie amplasat lângă geam. Mai întâi vom instala unul singur. Dacă vor fi gemeni - mai cățărăm unul de-asupra ca să economisim spațiu. Biroul o să-l cumpărăm când va/vor împlini 4 ani. Până atunci să aibă teren suficient de hârjoneală. P a fost de-acord să lipesc pe pereți planșe cu animale, fructe, legume, obiecte, picturi, cuvinte și litere. După ce am amenajat odaia copiilor, ne-am programat șederea la Paris. Pas cu pas: ce locuri vom vizita, în ce orașe vom merge, unde și ce vom mânca, cât timp vom investi în cercetarea la spitalul de psihiatrie, de cât timp vom avea nevoie pentru bibliotecă etc. Apoi ne-am amintit și povestit reciproc cum am botezat fiecare separat câte un copil. Am căzut de acord că băiatul botezat azi va avea noroc, deoarece l-am botezat în doi. După asta, am vorbit despre elefanți și am polemizat pe marginea cărții „Nu sperați că veți scăpa de cărți” de Jean-Claude Carriere și Umberto Eco. Mai exact, despre cărțile care trebuie să ajungă neapărat la noi și despre găinile cărora le-a trebui un secol ca să învețe să nu traverseze drumul. Domnul din fața noastră, probabil mai trăgând cu urechea la discuțiile noastre, s-a interesat în ce domeniu lucrăm. I-am spus cultură. La care ăsta a exclamat: A, sunteți baptiști!