Un fel de isterie corporală pe care nu o mai iau în seamă. Desigur că trupul meu vrea desfătat, alintat și huzurește în mijlocul eforturilor lui P să mă fac bine. Indiscutabil de aici îi vine „boala”. „A prins vulpea la rană”, parcă așa zice proverbul. Lapte și ceaiuri din ierburi cu miere, inhalații cu uleiuri eterice, masaje din ciupituri, fricțiuni și lovituri ușoare cu muștar sau creme pe bază de piper iute - orice, totul numai ca fătoiul să se însănătoșească. L-am văzut demascat, „cum numa-n vis un înger se arată”, în clipa în care P a decis că stau acasă până mă întremez. Multă căldură și mult Freud. Și blogul, blogurile. Desigur blogurile. Astea tot fac parte din tratament. Bucuria lui! Că de nu... isterie! Se îmbolnăvește și mai tare. Dar eu nu-l cred. Corpul ăsta. Îl știu de pe vremea când avea vreo 4 ani și făcea febră ca la comandă când nu voia să meargă la grădiniță. Dar P nu știe.
Astă noapte s-a obrăznicit cu totul. Credeam că mi se va desface capul în două, urechea dreaptă mi se va detașa de craniu, iar ganglionul și ochiul drept vor exploda. Și era evident isterie! Fără nicio cauză: febră și dureri insuportabile. Îmi veneau în cap cam toate rudele decedate în ultimul an. O serie de prostii îmi ocupau mintea. P s-a sculat și pe măsură ce diversifica metodele de tratament, corpul meu se lăfăia în toate plăcerile lumii dar nu uita să ne demonstreze ambilor cum și cât de tare poate durea. Momentul culminant al acestei povești a fost când P a adus ceai de mușețel în cearșafuri. Un fel de picturală a la Manet, „Dejun pe iarbă”... Lumina unei veioze lipsite de intensitate se așeză pe chipurile noastre. Voiam să localizez punctul generator al suferinței. P, aprinde te rog lumina! P a aprins lumina. Dar durerea era peste tot. P, adă te rog lanterna și o oglindă. Am căscat gura și am aprins lanterna. P ținea oglinda. Apoi eu am ținut oglinda și m-a examinat el. Ori e boala vulpițelor, ori e măseaua de minte, a conchis. Și eu admit una din aceste două posibilități sau amândouă odată, dar nu știu dacă asta mă ajută cu ceva.
Ciesc din ce in ce cu mai mult interes acest blog. Este singura scriitoare credibila in tot ce spune despre sine, fara fite, fara falase pudori. Imi imaginez ca ar putea descrie destul de realist si o scena din pat, ceea ce pentru alte pretinse scriitoare ar insemna curata desfranare, ca si cum ele nici n-ar avea nimic intre picioare, ca sa zic asa. Eu am incercat o data sa o dezbrac pe una, dar n-am mai apucat fiindca ea s-a oferit imediat scotindu-si nerabdatoare chilotii, ca mai apoi sa o vad la televizor vorbind despre credinta si dumnezeire cu aceeasi gura cu care mi-a morsocat madularul. Multe aprecieri, doamna Borzin!
RăspundețiȘtergereNu stiu cum poate fi scrisa mai bine o durere fizica, decat cum ai descris-o , Aurelia!
RăspundețiȘtergereMa tem ca multe dintre scriitoare nu au niciun chef sa fie credibile din cauza unor badarani de cititori care nu vor altceva decat vizualizarea unor "scene realiste din pat", pentru - probabil - un fel de autosatisfacere deplina, sustinuta...
RăspundețiȘtergereOr, autenticitatea si sinceritatea scriiturii este tocmai cea care este indiferenta (si) fata de frustrarile (sexuale, in acest caz) ale cititorului, nu numai ale scriitorului/ scriitoarei... Aplauzele pe care le merita scriitoarea e de a fi capabila sa-si dezgoleasca la necesitate si nervii si sufletul sa si-l intoarca pe dos (Tolstoi era sigur ca o femeie nu e apta de un asa sacrificiu/ sacrilegiu - din perspectiva iezuit-profana)
cititor de ... cititoare