(primele mele traduceri, trecute şi pe sub ochii lui P)
L’oeil au ciel
j’attendais le prince charmant (désormais p.c.) ou
un autre pour le baptiser mais l’épiphanie arrivait et je
gardais mes sources intactes j’attendais les
sans-nom (désormais ils ne porteront pas
de nom) j’attendais ceux qui me
crieront de la fontaine que c’est bien quelle fraîcheur quelle fontaine quelles
étoiles voit-on par le télescope naturel mes murs
s’éffondraient je m’enlisais dans l’attente dans
le néant dans le sans-nom je gardais en vain l’église-
la tour-la fontaine-le miroir où même la fille du conte ne
venait pas ouvrir la voie vers l’alter
mundus je devenais impatient et j’attendais
je tournais plus vite le cadran de mon horloge solaire et je
renversais mon sablier à moitié vide mais je ne
savais pas comment les appelle-t-on et je ne savais pas comment je m’appelle
puisque personne ne m’apelait et je voulais dire que ce n’était pas moi
la lumière que je voulais seulement témoigner de la lumière mais je n’
avais pas à qui dire de celles-ci et hélas je n’avais pas
donné de nom à la lumière j’attendais donner un nom à quelqu’un
qu’il me jure ensuite sur son épée qu’il porterait
son nom fidèlement j’essayais de prononçer le nom mais je n’étais pas
descendu moi non plus dans la fontaine j’attendais
venir quelqu’un pour confirmer que ce texte a été
que voici le papier se termine et personne
ne se montre encore près de cette fontaine
alors p.c. serait probablement venu puisqu’
il ne vient plus
... ... ... et puis tous les mots se sont retirés
se sont avalés (à sec) les uns
les autres... en hoquetant...
***
prèmierement, ils se sont vidés-creusés, quand
les sens et les significations les ont quittés (oh, ici c’est
toute une histoire!).
personne ne se souvient plus qui était le poète
à l’envers, c’est-à-dire le „libérateur”.
ils se souviennent seulement comment,
en se levant, en se dépliant (leur dignité se dressait!), ils se sont secoués
de tous les mots...
et alors tous les sens sont allés, comme cela, ahuris
dans des tavernes, comme les tsiganes libérés d’Alecsandri:
dans la première gargote ils ont trinqué pour la „libération”;
dans la seconde pour le poète „libérateur”
(même si celui-ci les a déliés par ennui),
puis pour l’idée „libératrice en soi”...
à la taverne suivante les sens
évoluaient – c’était déjà l’affranchissement total
généreux ils ont voulu boire aussi pour
les mots dont ils ont évadés
mais ils ne se souvenaient plus comment les appelaient-ils,
ne les connaissaient plus.
ils les ont bus complètement.
le lendemain, gueule de bois, les sens
ont commencé à luire
mais très lentement: une petite ampoule, puis une autre,
s’allumaient, trrès doulourrrreusement!
quelque chose démarrait en eux, commençait à prendre du sens
„cela s’appelle remise”, disaient-ils, d’un air
connaisseur et trrrès patiemment-compréhensivement
ils se sont retrouvés, à la fin, après la remise et... le vidage d’une eau de vie prophylactique
ils se sont rétrouvés dans des mots très alléatoires et trrrrrrès approximatifs.
au bout de la nuit ils étaient devenus des jurons.
Ochiul spre cer
RăspundețiȘtergereîl aşteptam pe harap alb (în continuare h.a.) sau pe
altul să-l botez dar venea boboteaza şi îmi
păstram izvoarele intacte îi aşteptam pe
cei fără nume (în continuare ei nu vor purta
nume) îi aşteptam pe cei care îmi vor
striga din fântână ce bine ce răcoare ce fântână ce
stele se văd aici prin telescopul natural mi se
surpau zidurile mă împotmoleam în aşteptare în
nefiinţă în ne-nume străjuiam degeaba biserica-
turnul-fântâna-oglinda unde nici fata din basm nu
venea să deschidă calea spre alter
mundus deveneam nerăbdător şi aşteptam mai
repede îmi roteam cadranul ceasului solar şi-mi
răsturnam clepsidra goală pe jumătate dar nu
ştiam cum le zice şi nu ştiam cum mă cheamă că nu
mă chema nimeni şi vroiam să spun că nu eu sunt
lumina că vreau doar să mărturisesc despre lumină dar nu
aveam cui să spun acestea şi vai nu
pusesem nume luminii aşteptam să pun nume cuiva
să-mi jure apoi pe paloşul său că-şi va purta
numele cu credinţă încercam să rostesc numele dar nu
coborâsem nici eu în fântână aşteptam să
vină cineva să confirme că a fost acest text
că iată se sfârşeşte foaia şi încă nimeni
nu se arată lângă această fântână
iar h.a. pe semne că o fi venit de
vreme ce nu mai vine
Resetare
... … … şi atunci toate cuvintele s-au retras
s-au înghiţit (în sec) unele
pe altele… sughiţând…
***
mai întâi, s-au golit-găunoşit, când le-au
părăsit sensurile şi semnificaţiile (o, aici e o
poveste întreagă!).
nu mai ţine minte nimeni cine era poetul
pe invers, „liberatorul” adică.
îşi amintesc doar cum,
ridicându-se, dezdoindu-se(li se ridica demnitatea!), s-au scuturat
de toate cuvintele…
şi s-au pornit atunci toate sensurile, aşa, hai-hui
prin bodegi, ca ţiganii eliberaţi ai lui Alecsandri:
la prima cârciumă au închinat pentru „liberare”;
la a doua pentru poetul „liberator”
(chiar dacă acesta le dăduse dezlegare din lehamite),
apoi pentru ideea „liberatoare în sine”…
la următoarea cârciumă sensurile
evoluau - era deja slobozenie totală
generoase au vrut să bea şi pentru
cuvintele din care evadaseră
dar nu-şi mai aminteau cum le chemară,
nu le mai cunoşteau.
le băuseră de tot.
a doua zi, mahmure, sensurile
au prins a se lumina
dar încet de tot: câte un beculeţ, apoi
altul, se aprindeau, durrrerrros de tot!
se pornea ceva în ele, prindea să prindă sens
„se numeşte resetare”, ziceau ele, cu aer
cunoscător şi foaaarte răbdător-înţelegător
s-au regăsit, într-un târziu, după resetare şi dresul cu o ţuică profilactică
s-au regăsit în cuvinte foarte întâmplătoare şi foaaaarte aproximative.
peste noapte deveniseră înjurături.
Cred că poemele, în franceză, erau foarte bune (mult mai bune) fără a mai anexa şi originalele... abia nişte pretexte.
RăspundețiȘtergeremvc
autore, traditore :)
RăspundețiȘtergereun bun pretext. altfel, de unde aş fi ştiut că-mi face plăcere să traduc?
... poate din dorinţa de a repara acolo unde versul nu era prea graţios, ori nu era bine uns?
RăspundețiȘtergereidem