De obicei mă trezește la timp. Înainte de ora 6, încât ajung la timp la Alianță. Ea e deșteptătorul meu. Mă lovește cu tălpițele în stomac și-și întinde picioarele între coastele mele până nu iau poziția verticală. O trezire dureroasă (ca orice trezire la realitate). Azi mi-a permis să mă scol ca tot omul la o oră decentă. Pentru asta însă am întârziat la franceză. Era ora de vârf și microbuzele arhi-pline. Am stat într-un picior tot drumul, cu burta între două scaune, tot rugând oamenii din spate să nu se sprijine de mine. Când a trebuit să cobor și era practic imposibil să străbat mulțimea, am început să strig să se ferească pentru că... am burtă. Dar parcă nimeni nu mă auzea. Credeam că am să nasc chiar acolo, prinsă ca-ntr-un imens cleşte, printre pasagerii ăia parcă surzi. Şoferul era nervos că-l reţineam prea mult, coborând. Ar fi vrut, probabil, imediat ce a oprit, să sar sprintenă peste capetele oamenilor sau îndeosebi să nu mă fi urcat în microbuzul lui sau îndeosebi să nu exist. Mâine mă va trezi la timp. Pun pariu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu