jurnalul Degeţicăi (4)

Ba m-a tot rugat-descântat să vin, ba..., când, între două scremete, s-a ridicat pe jumătate de pe pat şi s-a uitat între picioare şi a văzut un moţ negru, şi mi-a atins cu buricele degetelor creştetul, era să leşine – mama. Avea să-mi dau seama mai târziu că e ea. Când stătea cu tata deasupra pătuţului meu legănându-mă şi-i spunea că a tras o sperietură zdravănă văzându-mi capul apărând lung şi îngust ca un... ananas. Nu ştiu cum îşi imagina că pot să arăt mai frumos în momentul în care treceam parcă printr-un storcător. Nu m-am dumerit încă ce înfăţişare am acum, dar am înţeles că e ceva cu totul şi cu totul nepotrivit în lumea asta să semeni cu un fruct sau, şi mai bine!, cu o... legumă. Iată şi prima mea idee despre frumuseţe, despre bine şi rău. Tata, după ce a auzit o doamnă peste peretele sălii de naştere în care stătea cu mama, scoţând sunete groase şi sacadate în timpul expulziei, sunete ce puteau fi confundate cu o... grohăială, credea că mama nu va fi în stare să scoată din toţi plămânii ei şi să răspândească şi ea pe tot coridorul maternităţii ceva asemănător, că e peste puterile şi frăgezimea-i specifică. Vorbeau în şoaptă despre naşterea mea deasupra mea. Despre toate acestea. Cu gândul că dorm. Şi chiar aveam ochii închişi. Dacă înţelegeţi, trebuia să nu fi auzit toate acestea.