broaşte, piţigoi, muşte şi altele

Cred că V a început să înţeleagă că îi suntem cei mai apropiaţi şi că nu va scăpa degrabă de noi şi vrei nu vrei trebuie să convieţuim paşnic şi armonios în trei. Ridică mâinile în sus şi scânceşte rugător să o luăm în braţe. Şi când mă gândesc că există indivizi nostalgici după copilărie. Care copilărie? Aceasta în care depinzi permanent de cineva care să te scoată afară la plimbare, să-ţi dea de mâncare, să-ţi schimbe scutecul, să te ia în braţe că deja îţi amorţesc muşchii spatelui? M-am supărat pe ea pentru că din cauza ei P mi-a aruncat biscuiţii cu ciocolată. Zice că am mâncat fără discernământ şi de asta o doare burta. De fapt nu de asta concret m-am supărat. S-au adunat mai multe nemulţumiri, ca să nu le zic frustări, legate de faptul că trebuie să renunţ sistematic, de când a apărut, la lucruri care mă identifică. P a organizat o ieşire în Valea Morilor ca să ne împace şi iată-ne din nou cele mai bune prietene. În plus, n-am niciun interes să păstrez prea mult timp necaz pe ea, ca să nu mă transform la un moment dat într-o babetă veşnic revoltată şi nemulţumită. Într-o parte a lacului, în mijlocul apei, am observat o femeie tânără care mişca ritmic din mâini pentru a pluti şi a înota dar, spre mirarea tuturor plimbăreţilor de pe malul lacului, stătea pe loc. Mi se părea ciudată această performanţă şi-mi suceam mintea să înţeleg cum îi reuşeşte. Cum poţi să stai locului într-o apă dând din mâini şi din picioare (presupun). Cineva spunea că poate stă prinsă acolo în ceva. Câţiva biciclişti ne-au zis că şade în acelaşi loc de vreo 5 ore. Altcineva credea că e drogată sau beată. Numai eu nu credeam nimic şi vroiam să înţeleg. Am încercat s-o strigăm, dar nu a reacţionat. Se uita la noi ca prin sticlă. F, care era cu noi, a sunat la 911. Eram în cealaltă parte a lacului când am zărit cum înotau în forţă, din direcţii diferite, doi bărbaţi ca s-o prindă, s-o scoată. Îi auzeam ţipetele. În scurt timp a venit Poliţia şi probabil şi cei de la urgenţă de la psihiatrie. Dacă omul stă în lac în acelaşi loc de vreo 5 ore şi se crede broască, vorba lui P, e clar că e de psihiatru aici. Şi eu dacă mă cred piţigoi şi urc să stau în copac ca baronul lui Calvino, cine şi ce are cu mine, încercam să-l contrazic. E un act de suicid, zice P. Eu nu credeam aşa. Crezul meu e încă acea libertate totală şi nestăvilită. V întorcea capul când la unul când la altul ca un arbitru care la finalul discuţiei avea să ne zică scorul. Era într-un hanorac alb cu glugă, în pantaloni albi, de-o albeaţă sclipitoare în amurgul care se îndesea, ca o muscă în lapte. Începea să plouă şi aproape făceam raliuri cu căruciorul ca să ajungem mai repede la maşină.