un început de proză

Când spun niciodată se întâmplă neapărat pe de-a-ndoaselea. De parcă nu aş avea nicio putere să însufleţesc cuvintele ca să devină realitate. Ba mai mult, aş fi un individ fără cuvânt. În ochii altora, dar mai ales în proprii-mi ochi, când îmi promit, îmi jur că niciodată! bla-bla-bla (ce mai contează ce). M-am împiedicat de fiecare dată de cuvântul acesta ca un animal cu picioarele legate. Până în ziua în care m-am înverşunat să-l înving. Sensul vieţii mele devenise să şmecheresc mecanismul sau (dumne)zeul care-l pune în aplicare sau cine o mai fi stând în spatele schemei în care stăteam prinsă. Nu voi scrie niciodată proză, îmi flutur mânioasă pumnul ridicat spre cer. Hei, tu acolo! Mă auzi? Niciodată! Răcnesc stârnindu-mi toată puterea din tălpi până-n creştet. Strig crezând în ceea ce strig, cu saliva împrăştiindu-mi-se în toate părţile, cu ecoul răvăşit peste pădure. Arunc în aer acest niciodată de parcă mi-aş azvârli inima fierbinte, proaspăt smulsă.  Aproape că zbier.