De la volum la volum, versurile par să devină tot mai intimiste,
iar imaginile tot mai somatizate. Pentru primele două cărţi, autoarea alege titluri
ce conţin lexeme din domeniul „terapeuticii” – Nesomn pentru demenţi
(2003), Pansamente (2007) –, fapt care sugerează credinţa în valenţele
purificatoare ale poeziei, versul mai însemnând, la această etapă, efort de „dezghemuire”,
de exprimare a eului îmbâcsit de cuvinte şi de exteriorizare (expresionistă de
cele mai multe ori) a acestui eu. Urmează un titlu ce rezultă dintr-o îmbinare „toponimico-gastronomică”
– Chişinăul e o tabletă de ciocolată
(2010) –, care accentuează nota biografistă din textele Aureliei Borzin. În
cele din urmă, cartea de faţă, a patra, are o denumire pe cât de minimalistă pe
atât de fiziologizantă – De-ale
vieţuitoarelor –, autoarea anunţându-şi parcă intenţia de a urmări/înfăţişa
viaţa fiinţelor înzestrate cu facultatea de a simţi.
Volumul este cu certitudine un jurnal
intim, în care sunt notate în detalii sentimente şi reacţii provocate de întâlnirea
cu „un bărbat” care „mă iubeşte pur şi simplu”, de împărţirea aceluiaşi cordon
cu Degeţica, cea care „nu voia să se nască” (asemeni copilului de împărat, care
aştepta să i se promită tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte), de
facere, alăptare şi, în sfârşit, de „reeducarea” celor care învaţă să fie
părinţi. Altfel zis, este un jurnal de familie, în care sunt surprinse atât
evenimente remarcabile, cât şi momente dintre cele mai insignifiante ale
banalului cotidian.
Dominantele tematice ale poemelor sunt
erosul şi formarea/cunoaşterea sentimentului matern. De-ale vieţuitoarelor este o carte în care dragostea, în bună
tradiţie (deja!) postmodernistă, este o experienţă mediată de sau raportată la
cărţi: „Am făcut schimb de biblioteci cum am fi făcut schimb de case./ Când am
avut nevoie de unele volume împrumutate,/ plimbatul
acestora pe drumuri înapoi,/ căratul bibliotecilor în locurile de unde au fost strămutate ni s-a părut mai anevoios,/ am zis că o mai bună variantă ar fi să trăim împreună,/ îi ştiam în detalii configuraţia minţii,/ i-o mângâiasem odată cu atâtea cărţi pe filele cărora mi-am plimbat ochii,/ gândurile, buricele
degetelor” (Ca-n cărţi). Lexicul
somatic (piele, braţe, inimă, sânge, burtă, buze ş.a.) este utilizat din plin
ca indiciu al intensităţii reacţiilor afective sau ca un mijloc de sporire a
autenticităţii. Emoţia devine palpabilă în momentul în care este exprimată prin
gesturi corporale: „îşi va lipi nările reci de nările mele, să expire în nasul
meu” (Va, voi, vom). Aurelia Borzin
nu apelează la confesiunea tradiţională, ci, în spiritul generaţiei sale,
urmăreşte şi prezintă răspunsurile corpului la orice fel de trăire. Temerile,
frustrările, bucuriile sau aşteptările, exprimate corporal, capătă concreteţe
şi devin reflecţia unei iubiri fervente. Discursul visceralizat, mai îmblânzit
decât la poete ca Ruxandra Novac, Miruna Vlada sau Elena Vlădăreanu, alternează
cu descrierea minimalistă sau, uneori, metaforizantă, dar şi textualistă a
banalului cotidian, de fiecare dată fiind evidentă tendinţa de relevare a sentimentelor
trăite la maxim: „M-am înfăţişat înaintea lui rusalcă aburindă ieşită din
baie,/ cu rotunjimile luminând miezul nopţii,/ cu laptele picurându-mi din
mamele,/ pe bune, în ce priveşte laptele, restul sunt metafore./ Şi mi-a dat o
gură de ajutor,/ până l-am atras definitiv în vâltoare, înecându-l...” (Eroticon).
Aceeaşi retorică este utilizată şi în a
doua categorie de texte – în poemele gravidităţii. Citite pe blog, secvenţele
păreau doar însemnări, periodice, ale unei poete-femeie ce descoperă, cu
mirare, teamă, dragoste şi, uneori, oboseală, taina procreării. Puse alături în
carte, acestea (confesiuni ale gravidei/lăuzei, secvenţe din „jurnalul
Degeţicăi” şi „epistolare” ale mamei către nou-născută) constituie un poem al
născătoarei, nu din Duh Sfânt, şi nici din lacrimă, ci din carne, „scoţând
sunete groase, sacadate în timpul expulsiei,/ sunete ce puteau fi confundate cu
un grohăit” (Jurnalul Degeţicăi).
Aurelia Borzin este printre puţinii
(foarte puţinii!) scriitori români care are curajul să exploreze acest subiect
– graviditatea-naşterea-lăuzia –, considerat, se pare, non-poetic sau, poate,
prea intim pentru a fi dezvăluit. Poate fi menţionată aici doar Ioana Nicolaie,
cu „prozo-poezia” sa Cerul din burtă (2005),
numită de critici „o monografie poetică a gravidităţii”. Secvenţele intitulate Epistolare vin pe linia poemelor din Dicţionarul Mara (2009) de Dan Coman sau
din Sebastian în vis (2010) de Radu
Vancu. Doar că în textele din De-ale
vieţuitoarelor prevalează biologicul, autoarea insistând pe cartografierea
legăturii fiziologice dintre tată-mamă-fiică. În plus, este relatată/zugrăvită
nu doar însuşirea experienţei materne-paterne, ci, printr-o schimbare de
perspectivă (este vorba de poemele intitutale Jurnalul Degeţicăi), şi învăţarea/cunoaşterea dragostei filiale: „Tata
a scos din coşul cu rufe câteva tricouri de-ale mamei,/ le-a aşternut în
fotoliu, m-a culcat în el ca-ntr-un uter,/ la un picior distanţă de biroul la
care lucrează – atât cât să ajungă să mă legene,/ s-a aşezat în faţa
computerului,/ ticăitul tastelor se aseamănă întrucâtva cu bătăile inimii ei,/ m-am
ghemuit cu faţa în mirosul lenjeriei./ Ar putea-o înlocui dacă ar avea şi două
ţâţe cu lapte,/ dar atunci nu ar mai fi tată”.
Visceralizată şi cotidianizată, plină
de senzualitate pigmentată cu referinţe livreşti, poezia Aureliei Borzin
impresionează prin gradul sporit de intimism şi autenticitate, lăsând impresia
unei exprimări fireşti, degajate a senzaţiilor/trăirilor provocate de comunicarea
(de cele mai multe ori, corporală) cu „vieţuitoarele” din imediata apropiere.
Este o poezie care poate şoca prin sinceritate şi aparentă lipsă de pudoare,
dar care debordează de vitalitate şi impresionează prin asumarea fără nicio
rezervă a tuturor componentelor feminităţii.
Prefaţa cărţii DE-ALE VIEŢUITOARELOR (Ed. Vinea, 2014), de Lucia Ţurcanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu